Pe la începutul anului, înainte să pună mâna pe Sala Polivalentă, preşedintele CJ ameninţa că va retrage sprijinul pentru HC Dunărea dacă echipele de amatori vor continua să joace fotbal pe parchetul lăcuit graţie efortului personal al celui mai iubit fiu al Brăilei, cel dintâi cetăţean al judeţului, inegalabilul, inestimabilul, irefutabilul nostru preşedinte de Judeţ, om între oameni şi erou între eroi.

Cârcotaşii ar fi spus că felul în care marele cârmaci local punea problema nu era decât un şantaj emoţional ordinar şi că apăsa pedala populară pe fondul ataşamentului pe care iubitorii sportului îl aveau pentru handbalistele de la HC Dunărea, singura echipă din urbe cu rezultate remarcabile la nivel internaţional. Dar cine să se uite în gura unor pârliţi de jurnalişti, oligofreni şi dobitoci, pe care, la o adică, marele conciviator i-ar fi putut condamna la o aruncare din tribune dacă ar mai fi călcat pe stadioane ori prin sălile de sport, aşa cum, la un moment dat, se arăta dispus să facă.

Cu sacii în car şi cu Sala Polivalentă conciviată în propria ogradă, grija pentru handbal pare să fi dispărut, iar efortul unor sportive extraordinare şi rezultatele lor de excepţie nu sunt argumente suficiente pentru a onora contracte negociate şi semnate. Până nu de mult maseur al fotbaliştilor brăileni şi pătimaş susţinător al handbalistelor, fondatorul patinoarului pe gheaţa căruia au alunecat miliarde de lei din bugetul public, dar şi înverşunat militant anti-dirt-track, senzaţionalul tenisman, personaj unic în istoriografia sportivă, politică şi culturală, a trecut la o altă etapă a plenipotenţialei sale dezvoltări. Distrugerea.

Un poet ar spune că este vorba despre uscarea sufletului, un mistic că e vorba despre posedare şi că s-ar impune, prin urmare, un exerciţiu de exorcizare, un psiholog că-i vorba despre caracteristici clasice de narcisism şi para