Nu există slogan discret, copil cuminte sau babă frumoasă... În ordinea logică a regulii enunţate de Leonetto Cappiello la începutul secolului al XX-lea („afişul trebuie să fie un scandal vizual“), afişul de film ar trebui aproape să ne asurzească prin originalitate, şoc, impact. Sau măcar să ne bîntuie de la contemplarea lui pînă la vizionarea filmului în sine. Pe lîngă cîte afişe interesante de film românesc aţi trecut însă în ultima vreme? Cîte v-au provocat un zîmbet, o ridicare din sprîncene ori vreo vagă curiozitate? Că filmul românesc nu mai e nici pe departe în criză este deja un truism. Că numele regizorilor români au surclasat de mult timp dificultăţile de pronunţie şi „discriminările“ de percepţie ale occidentalilor sau americanilor, cineaştilor şi cinefililor estici sau vestici e limpede. Numai că afişul s-a apropiat rar sau mai deloc de calitatea subtilă a filmului în cauză, de retorica îndrăzneaţă sau de ingeniozitatea regizorului său.
Un ghiveci de stiluri veştede
Deşi noţiunile despre retorica afişului fac parte din abc-ul oricărui cineast şi al oricărui grafician specializat, rareori filmele româneşti au avut parte de afişe spectaculoase. Pînă în ’89, în materie de afiş există puţine excepţii memorabile. Perioada interbelică ne-a lăsat prototipul afişului cu efecte şi posturi melodramatice, iar după anii ’60, deşi au existat destui graficieni cu vocaţie – precum Sergiu Georgescu, Klara Tamaş, Ana Maria Smighelschi, Mihai Mănescu, Dan Alexandru Ionescu, Radu Stoica, Alexandru Andrei, Vasile Socoliuc – noua orientare către „adîncirea problematicii filmului şi reliefarea unor sensuri şi idei de profundă semnificaţie umană“ a reuşit să domine totul în mod regretabil. Afişul românesc s-a asociat, ani de-a rîndul, cu culori şterse, aer îmbîcsit, frecvente stereotipii textuale şi vizuale, emanînd o abordare rudimentară, expediată şi inexpre