Regizorul italian Francesco Rosi spunea că trebuie să treacă cincisprezece ani pînă cînd un regizor, sau orice artist, poate să proceseze un eveniment profund. Criticii dornici să indice momentul exact în care s-a născut noul cinema românesc s-au oprit în general la filmul lui Cristi Puiu din 2001 Marfa şi banii, făcut nu chiar la cincisprezece ani după 1989, dar destul de aproape. Fără îndoială că debutul lui Puiu prezintă multe dintre elementele reprezentative a ceea ce a fost numit „Noul val românesc“, însă oricît le place comentatorilor să pună degetul pe momentul definitoriu, ca cel în care Atena a ieşit perfect conturată din capul lui Zeus, nu e atît de simplu. La fel ca în cazul multor altor categorii cu graniţe permeabile, noul cinema românesc este atît o reacţie la ceea ce a fost înainte (din punct de vedere artistic, politic) cît şi un răspuns receptiv la momentul istoric cu influenţe care puteau fi simţite atît în ţară, cît şi în străinătate. Punerea la grămadă a tuturor regizorilor din noua generaţie cere prudenţă, din moment ce au abordări individuale – şi ăsta e un lucru foarte bun –, dar e util şi să identificăm trăsăturile noului val, făcînd un pic de teoretizare a motivaţiilor şi a consecinţelor acestora.

Acestea fiind spuse, investigarea „de ce România“ şi „de ce acum“ trebuie făcută cu grijă, răspunsurile sînt la fel de greu de găsit precum a înţelege de ce alte ţări postcomuniste nu au trecut prin aceeaşi renaştere cinematografică. În cazul acestora e ca şi cum uraganul care a măturat blocul sovietic şi a făcut să cadă Zidul Berlinului i-a împrăştiat în cele patru zări pe regizorii talentaţi, mai în vîrstă, şi i-a făcut pe colegii lor mai tineri şi mai puţini talentaţi şi mai dornici de a ţine strîns de poziţiile privilegiate din Ministerele de Cultură. Violenţa anormală a Revoluţiei româneşti a separat-o clar de restul regiunii, însă l