Bine, ne-am lămurit: e criză, e haos, începe al treilea război mondial, ne înghite gaura neagră, vine Apocalipsa.
Dar până atunci mai avem un pic de trăit. FMI nu e în dormitor, Guvernul nu e în baie, pe balcon nu e niciun asteroid. Nu totul depinde de alţii, mai avem şi noi viaţa noastră, orişicât. Drept care am şi eu o întrebare de pus: unde sunt vizitele de altădată? Căci sigur aţi băgat de seamă: nu prea ne mai vizităm unii pe alţii. Nici copiii, nici adolescenţii, nici tinerii, nici adulţii, cel mult pensionarii. Şi ce prieten e ăla care nu-ţi calcă pragul!?
Mai ţine cineva minte cum era înainte? Ne adunam sub cel mai mic pretext şi cu cele mai modeste pretenţii. Vodcă, ţigări, pâine, parizer. Două, trei, patru ore de scrabble, yams, whist, bridge, remy, mimă, filme sau pur şi simplu stat de vorbă. De vorbit oricum vorbeam enorm, despre orice. Iar aniversările erau aniversări! Acasă, marea majoritate - cu toate dificultăţile legate de aprovizionare, de condiţiile din casă şi de urechile ciulite prin jur.
Astăzi, la aniversări, cine îşi permite îşi invită prietenii la un local cât mai fiţos - cine nu, nu-i mai invită deloc. Copiii sunt sărbătoriţi prin fast-food-uri, prin cluburi sau deloc. Cât despre invitaţiile acasă fără vreo ocazie specială, aleluia! Pe cale de consecinţă, puţinii care încearcă s-o facă sunt, de regulă, refuzaţi: dacă ar accepta careva să se ducă, ar trebui să întoarcă invitaţia, nu? Naşpa.
Am trăit deja cele mai stranii situaţii. O mamă care a acceptat totuşi să-şi aducă o dată copilul în vizită la ai noştri, la plecare, a spus: „Ne mai vedem în parc!" O alta, invitată în acelaşi scop, a zis: „Sigur, cu plăcere! Dar am o idee: hai mai bine să mergem cu copiii, împreună, la un muzeu!"
Ce s-a întâmplat? De ce ne simţim azi cu totul altfel obligaţi decât ne simţeam înainte? Atunci ne vedeam în orice condiţii,
