Sînt mai multe romane în Întoarcerea huliganului de Norman Manea, și în aproape toate regăsim mărcile distincte ale scriitorului. Textul său, indiferent că e ficțional, nonficțional sau o combinare variabilă între cele două dimensiuni, se organizează și se expune concentric și circular. Avansează în pagină pentru a se întoarce în timp; și pornește de la diferitele vîrste ale subiectului pentru a explora, din interiorul memoriei și al conștiinței, o Istorie terifiantă. Norman Manea e un prozator din categoria, nu foarte bogat ilustrată, a celor care iau întotdeauna omul și lucrurile în serios: un Marin Preda, un Augustin Buzura, alți cîțiva romancieri români interesați pînă la obsesie de amenințarea multiplă a individualității și a entității umane, în secolul totalitarismelor.

Norman MANEA, Întoarcerea huliganului, ediția a II-a, Postfață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2008, 392 p.

Cu o deosebire importantă. În timp ce Preda observă cu calm analitic și cu o seninătate, așa zicînd, tolstoiană chinurile și convulsiile personajelor prinse în capcana Istoriei, în mecanismele ei operaționale, Manea ia distanță față de acest realism prozastic în care omenescul este introdus și văzut în logica de ficțiune a romanescului. Proza din Întoarcerea huliganului, cu toate tipurile ei (vreo cinci), e mai puțin și, totodată, mai mult decît o proză realistă, psihologică, documentară ori o frescă socială… Este pur și simplu altceva decît toate aceste clase de gen literar, iar nu o ipostază sau un hibrid al lor. Trebuie deci să marcăm această diferență profundă, să definim acest altceva.Componenta traumatică Scrisul lui Norman Manea topește ori, cel puțin, face neimportante granițele dintre ficțiune și nonficțiune, dialog și monolog, confesiune și parabolă, proiecție sarcastică, satirică și rememorare nostalgică. Literatura nu e, aici, scopul ultim. Cartea