Degeaba ne-a povestit Titu Maiorescu, cît se poate de limpede, cu atîta vreme în urmă, despre formele fără fond. N-a fost singurul care a înţeles dimensiunea acestui gigantic proces de simulare. Dar a fost cel care a pus în vorbe clare, memorabile, cu precizia unei demonstraţii matematice, un diagnostic a cărui realitate cronică s-a scoborît pînă în rărunchii fiinţei celor care locuiesc această parte de lume. Odată exprimată atît de desluşit, natura acestei maladii a devenit una cu noi. Şi ne însoţeşte, bine-mersi, de ani şi ani, ca un partener cuminte şi fidel. Uneori, diagnosticul lui Titu Maiorescu, tocmai pentru că vine din simplitatea unor observaţii de bun-simţ, se transformă într-un şlagăr care, la rîndul lui, îşi inventează zeci de variante, care mai de care mai colorate şi mai amuzante. La urma urmei, nu zicem noi, cu atîta relaxare, că rîsul ne-a salvat fiinţa naţională?

Cu ceva vreme în urmă, eram la Rîmnicu-Vîlcea, la o poveste, beri şi hăhăială cu prieteni dragi, din vremea şcolii. Era cald, se înserase, era vreme de vacanţă, şi lumea care mai rămăsese prin oraş ieşea la plimbare. Era o linişte, ca în definiţia oraşului de provincie, sau mai degrabă un zumzet uniform, abia auzit, ca de la un motor ascuns, pe care istoria n-a reuşit să-l tulbure vreodată. Cea mai importantă notă muzicală a acestei ordini sonore era dată de clinchetul halbelor şi paharelor care se ciocneau pe terase. Condiţii divine pentru stat la poveşti, pentru scufundare în erotismul celei mai profunde stări româneşti. Vorbitul.

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" Vîlcea nu e nici pe departe un oraş bogat. Nu geme de parcuri industriale, birouri ale multinaţionalelor, nu e port la vreo mare sau la vreun fluviu şi n-are nici măcar aeroport. Cu toate