Într-o ţară în care anormalul a devenit normal, mitocănia e o virtute, iar bunul-simţ e un mare defect, chiar că nu te mai miră nimic. Nici măcar revenirea lui Mihai Stoica la Steaua, lângă Gigi Becali.
Mihai Stoica şi Gigi Becali sunt două personaje emblematice pentru istoria post-revoluţionară a României, etichete pentru cotidianul mioritic. Cei doi s-au bălăcărit în public, iar acum s-au împăcat ca și cum nu s-a întâmplat nimic rău între timp.
Fotbalul românesc nu poate scăpa de cele două personaje, aşa cum scena politică nu se poate lipsi de Vadim Tudor ori de Laszlo Tokes, de exemplu. Avem nevoie de toţi, pentru a rămâne în graniţele unui balcanism care ne caracterizează. Avem nevoie de spectacol ieftin, vândut la kilogram la colţ de stradă.
„Atâta vreme cât la Steaua va fi Gigi Becali, eu nu mă întorc acolo. Steaua mea a murit. Când va părăsi clubul Gigi Becali, eu voi fi primul care îşi va depune CV-ul la club", spunea Mihai Stoica în urmă cu doar câteva luni, într-unul din multele episoade de porcăială dintre Meme şi Gigi.
Mihai Stoica nu e de condamnat că s-a întors la Steaua, alături de Gigi Becali. Fiecare om e liber să facă ce vrea cu viaţa lui, mai ales că fiecare om are preţul său.
Lumea fotbalului românesc e una închisă, ca o castă, ca o familie mafiotă. Aceleaşi personaje se rotesc, culmea, fără să ameţească. Cad, de cele mai multe ori, în picioare. „Nu e bun colo? Dă-mi-l mie!” Sunt aceleaşi, de 20 de ani.
Oameni mici, pe care presa îi transformă în vedete şi în exemple demne de urmat. Sunt oamenii care s-au îmbogăţit pe sărăcirea fotbalului românesc, aşa cum oamenii politici şi-au umflat conturile în detrimentul celor mulţi. În România, toate acestea, sunt, din păcate lucruri normale. Cineva spunea zilele trecute, legat de scandalurile din fotbalul românesc, că îi vine să verse. Chiar şi
