Ce curioasă schimbare de optică! Romancierul, care a descris admirabil risipa de energie şi de iluzie, privind cu un ochi rece, nemilos, deruta personajelor sale, a renunţat brusc să mai fie el însuşi. S-a lăsat târât de o ispită.

A abandonat uneltele de lucru pe care era stăpân. S-a hazardat să facă altceva. A avut ambiţia să demonstreze într-un alt limbaj, de analist politic temperat şi obiectiv, ce s-a petrecut cu el şi în jurul lui. S-a hotărât, deci, să participe la o altă cursă, unde handicapul că era mai curând un amator nu mai conta, fiind convins că va învinge toţi concurenţii. Nu s-a întâmplat însă astfel. A publicat o carte, Trădarea criticii, prin care a intenţionat să arate o altă faţă a conflictelor din ţară, un fel de reglare de conturi în care ce era socotit la plus trecea la minus şi invers, într-o nouă împărţire a atribuţiilor. Era sugerat un alt alfabet al luptei politice, însă cu valorile răsturnate, în care nu democraţia, drepturile omului, libera exprimare, toleranţa aveau întâietate.

Paşi pe hartă

Înainte de a demara comentariul asupra eşecului său, declar că nu retrag niciuna din laudele cu care am întâmpinat proza lui Nicolae Breban. În noua postura de cronicar al evenimentelor, se observă însă că nu mai e în elementul lui, ca peştele în apă. Mai grav e că, dorind să expună un diagnostic exact, s-a suit pe o baricadă falsă şi a prezentat deformat suita peripeţiilor înregistrate. Astfel a pierdut şansa de a reflecta corect, nepărtinitor, mersul lucrurilor.

Mi-l imaginez pe Nicolae Breban în noua ipostază, scrutând harta Europei, aţintit asupra unui anume punct geografic. Este teritoriul României din trecut şi de azi, pe care îl celebrează cu exaltare. Istorisirea lui capătă accente patetice, adoptă un ton irevocabil. Constată că ţara a trăit şi trăieşte sub ameninţarea unui vecin, viclean, brutal,