Domnişoara Codruţa Cojoc, care se recomandă „o tînără ardeleancă de 27 de ani“, „un cetăţean simplu, complex şi normal, excentric din Bistriţa“ mi-a trimis, pe adresa redacţiei, o scrisoare, provocată de un text al meu despre „autenticitate“. E un prilej să revin cu cîteva nuanţe, oarecum îngrijorat de un posibil derapaj hermeneutic: înţelegerea autenticităţii ca „program“ de viaţă, ca justificare pentru orice, ca virtute privată, de natură să te plaseze deasupra celorlalţi.

Domnişoara Cojoc se socoteşte „o practicantă încăpăţînată a autenticităţii“, pe care ar fi moştenit-o „genetic“ de la bunici şi străbunici exemplari, „români autentici“, depozitari ai unei „tradiţii“ autohtone, pe care şi dînsa se simte chemată să o întruchipeze şi să o „propage“. Această tradiţie a autenticităţii o face pe autoarea scrisorii „să se simtă bine în pielea ei“, să ţină, cu încăpăţînare la „verticalitate“, să fie mereu în armonie şi „suprapunere“ cu ea însăşi. Refuză orice „compromis“, nu se lasă ispitită de dorinţa „inautentică“ „de a dovedi că poţi să realizezi ceva valoros, aducător de bunuri materiale sau recunoaştere socială“. Această atitudine e neînţeleasă şi judecată aspru (şi nedrept) de cei din jur drept „lene“, „lipsă de interes“, „pasivitate“, „încăpăţînare“.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Apreciez sincer preocuparea cititoarei mele pentru definirea identităţii proprii şi sînt sensibil la efortul ei de a fi, clipă de clipă, conformă cu sine şi de a-şi comunica experienţele. Dar tocmai din simpatie pentru „autenticitatea“ căutărilor sale, simt nevoia să o avertizez că, în multe privinţe, se lasă purtată de o retorică înşelătoare. Mai întîi, autenticitatea nu se moşteneşte. Ideea că eşti descendent al unei „ramuri ereditare foarte puternice“ riscă să se transforme într-un complex de superi