Radu Cernătescu a publicat de curând o istorie ocultă a literaturii române (acesta e subtitlul), al cărei principal of îl reprezintă celelalte istorii, toate estetice, iar, dintre ele, mai cu seamă aceea a lui Călinescu.

Nu ştiu dacă, aşa cum se afirmă vehement în cuvântul înainte al cărţii, elevii sunt astăzi dresaţi să creadă în criticul interbelic ca într-un „dumnezeu al analizelor literare” (p. 8), dar sunt convins că, atâta câtă e, fascinaţia aceasta nu se datorează nici unei conspiraţii orchestrate de discipoli mai mult sau mai puţin merituoşi.

Dacă înţeleg eu bine, lui Radu Cernătescu conceptul de frumos i se pare inacceptabil de îngust. Drept urmare, el propune ceva mai largul, într-adevăr, sublim, înţeles ca formă a desăvârşirii interioare. Vina lui Călinescu (fiindcă, în ce-l priveşte, Literatura luciferică aduce periculos de mult a cazier) ar fi aceea de a fi pariat pe cel dintâi şi, astfel, de a fi „instituţionalizat în literatura română amprentarea autorului după filosofia artei şi nu după suma ideilor proprii despre sine şi divinitate.” (p. 9) Dar ce legătură au „ideile despre sine şi divinitate” cu critica literară ? Ar însemna ca noul canon, la crearea căruia Cernătescu pune umărul acum, să adune, de-a valma, scriitori veritabili şi grafomani cucernici.

Din fericire, nu se-ntâmplă aşa. Culmea, dar toţi cei prezenţi în cuprinsul Literaturii luciferice, (excepţie făcând Nicolae Milescu Spătarul) există şi în Istoria călinesciană! Începând cu Budai- Deleanu şi sfârşind cu Călinescu însuşi! Atunci? Unde e anunţata schimbare de perspectivă? În interpretări, s-ar putea replica, şi pe bună dreptate. Înainte să trec însă la discutarea câtorva dintre acestea (o parte dintre ele dovedindu- se sclipitoare), mă văd nevoit să semnalez o altă uşoară inconsecvenţă. Definind sublimul pe filieră plotiniană, ca „modelul cel mai