Rătăcirea ahasverică se poate, s-a putut în lumea modernă, întîmpla şi spre moarte, spre tărîmul acesteia, spre lagăre: „în orice gară, n-aveam voie să ne sculăm în picioare, ca să nu vadă lumea ce-i în vagoane. Cred că trecuseră vreo cinci-şase zile, că nu primisem absolut nimic de mîncare, iar apă deosebit de rar primeam“. În drum există însă noroc, omenia răsare de te miri unde: „Norocul nostru a fost că la un moment dat ne-am trezit în triaj la Praga, iar nişte copii cehi s-au apropiat de vagoane“. Lucrurile se potrivesc din nimic, şansa se iveşte de unde nu te aştepţi: „Colegii cehi, tot deţinuţi, au avut curajul (cu toate că paza SS a fost aproape la fiecare vagon) să comunice copiilor să anunţe populaţia că în vagoane sunt deţinuţii din lagărele de concentrare şi să vină să aducă apă şi mîncare, că altfel murim de foame“. Răul este pe sfîrşite dar este cu atît mai primejdios: să mori după ce ai rătăcit printre ruine, lagăre, morţi în toată vremea războiului al doilea, asta da neşansă: „Ştiam că războiul era cam pe terminate şi erau doar probleme de zile“. Minunea s-a întîmplat, omenia există, umanitatea se poate privi în ochi: „Şi, într-adevăr, populaţia din oraşul Praga a făcut o mare minune, ne-a salvat viaţa. Au venit oamenii cu tot ce-au avut în casă, iar formaţiunile de pază ale SS-ului n-au avut încotro, trebuia să-i lase sa se apropie de vagoane şi să ne dea pachetele cu tot felul de alimente. În felul acesta, cei care am mai rămas în viaţă, am mai dobîndit puţină energie ca să mai supravieţuim. Acesta a fost un mare noroc...“ (Memoria salvată. Evrei din Banat, ieri şi azi, p. 270).

Altfel stau lucrurile cu Ahasverus în vechime, acela vrea să moară şi nu poate: se aruncă în lava clocotită a vulcanului Etna, se aşează cu pieptul în calea gloanţelor, stîrneşte furia leilor şi degeaba, îşi aşează grumazul pe butucul călăului