Sunt evoluţii scriitoriceşti care prind câteodată critica nedispusă (sau nepregătită) să le întâmpine. Voi aduce exemplul lui Ion Vianu a cărui nouă carte, Amor intellectualis, a fost printre acelea care au dominat anul literar în curs.

A interesat lumea cititoare, a stârnit valuri de comentarii. Nu spun că până acum Ion Vianu nu era un eseist şi un memorialist preţuit, dar parcă nu-i convinsese pe toţi criticii. Vreau să spun pe toţi formatorii importanţi de opinie critică. În Istoria lui Alex Ştefănescu, numele lui Ion Vianu abia dacă este pomenit, ce e drept cu deferenţă („eminentul psihiatru şi scriitor”). În Istoria critică, Nicolae Manolescu nu-l trece nici măcar printre scriitorii livrabili dicţionarului. De altfel, nici în dicţionare Ion Vianu nu stă mai bine. Nu figurează, în orice caz, în Dicţionarul general al literaturii române, cel editat de Academie, atât de ospitalier cu o mulţime de autori obscuri. Lucrările critice amintite sunt în situaţia, cred, de a se revizui în ce-l priveşte pe Ion Vianu, rezervându-i , la ediţiile viitoare, un loc în cuprins. Dar revizuirile sunt în fond operaţiuni normale, impuse criticii de realităţi. În spaţiul literar se petrec mereu prefaceri, înaintări în prim plan ale unor scriitori şi treceri în umbră ale altora, căderi în uitare şi reveniri, impuneri în centrul atenţiei mai puţin scontate cum a fost şi aceasta a lui Ion Vianu.

Bunul renume literar Ion Vianu nu şi-l dobândeşte totuşi acum, cu această cea mai nouă carte a sa. Au fost bine primite volumele sale de eseuri, cele câteva romane, cartea despre Mateiu Caragiale. Au fost bine primite, înaintea acestora, Amintirile în dialog, acel „proiect memorialistic comun” realizat împreună cu Matei Călinescu. Toate au generat ecouri şi nu doar în cercurile de literaţi. Acum, la noua carte, ecourile au fost încă şi mai largi.

Cu Aminti