Unele dintre antonomazele constând în transformarea unei denumiri comerciale în termen comun (desemnare generică pentru un anumit produs) se dovedesc rezistente, altele sunt efemere.
Unele sunt răspândite internaţional, altele sunt specifice unei limbi, pentru că depind de factori extralingvistici: evoluţia pieţei, a importurilor, circulaţia mărfurilor, dominaţia şi eventualul monopol al unor producători. În română nu s-au impus scotex, kleenex sau bic, dar sunt puternice scotch (a lipi cu scotch) xerox (a face xeroxuri, a xeroxa), adidas (cu pluralul adidaşi) etc. Între cele mai vechi denumiri comerciale, una care şi-a dovedit rezistenţa e chiar de origine naţională: aragaz (produs iniţial de Astra Română, aşa cum o indică toate dicţionarele actuale).
Substantivul pelicanol, în schimb, nu pare să fi rezistat foarte bine trecerii timpului: într-o vreme, acesta devenise un termen prototipic, desemnând substanţa de lipit „pentru birou” (folosită în primul rând pentru hârtii). Câmpul lexical al denumirilor de produse adezive conţine în primul rând genericul lipici şi popularul pap, învechit astăzi, dar încă folosit în unele expresii (ca lipit cu pap). Anii ’70- ’80 aduseseră pe piaţa românească alte produse, care s-au dovedit efemere (lipinol, stirocol). Termenul pelicanol nu era înregistrat de dicţionarele noastre mai vechi (de Dicţionarul universal al lui Lazăr Şăineanu sau de Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, în care „Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi” îi aparţinea lui I.A. Candrea; nici măcar de Dicţionarul limbii române moderne, din 1958). Termenul a intrat în lista de cuvinte a Lexiconului tehnic român (început în 1957), de unde a fost preluat de dicţionarul Academiei – Dicţionarul limbii române (DLR), serie nouă, tomul VIII, partea a doua, Litera P (1974) şi de Dicţionarul explicativ (DEX, 1