O pacientă româncă a soţului meu, recunoscătoare că a născut un copil sănătos, ne invită la botez. Pierduse în România în condiţii neclare o fetiţă la numai câteva zile, aşa că pentru ea evenimentul avea o semnificaţie puternică şi ne-am decis să acceptăm invitaţia. N-am fost la multe botezuri nici în România, nici aici, aşa că n-am experienţă şi nu-mi propun să compar sau să comentez dimensiunile disproporţionate pe care unii le dau unui eveniment cu siguranţă fericit. Ţin minte pe sărite botezul băiatului meu la Craiova în urmă cu 25 de ani, un preot masiv şi un cazan ruginit cu apă rece, apoi petrecerea într-o sală modestă şi întunecoasă de restaurant unde se pare că cei aproximativ douăzeci de rude şi prieteni câţi eram cu totul am mâncat relativ bine pentru timpul acela şi am dansat până la ora 11, când localurile se închideau. Cred că a fost frumos. După botez, confirmând spusele bunicii, copilul a dormit mai bine şi a plâns mai puţin. America e însă America şi nu poate fi comparată cu nimic. Iar unii dintre emigranţii care au reuşit aici împrumută probabil şi ei din grandoarea locului, se dau pe mâna producătorilor de imagine glorioasă şi a organizatorilor de evenimente opulente, parte şi ele din visul gras american. Nu trebuie să fii neapărat bogat pentru a fi atras într-o astfel de extravaganţă, măcar o dată în viaţă. Şi ce ocazie mai bună să-ţi demonstrezi succesul pe pământ străin şi să-ţi exersezi apartenenţa la triumful american decât sărbătoarea copilului, un botez sau o barmitzvah? Căci în special ca să le ofere copiilor un viitor pretind unii că au emigrat. Concurenţa e mare. Criză sau nu, se aruncă în joc mari sume de bani, sunt aduse rudele de peste tot, invitaţi toţi prietenii actuali şi foşti, colegi de serviciu, cunoştinţe de ultimă oră sau de conjunctură, se apelează la o agenţie de ceremonii şi se închiriază un local mare şi scump, country club