Cine aleargă mult, dar creează puţin, nu e mare fotbalist
Foarte bine au făcut suporterii români care au venit cu cartonul acela pe care au scris stîngaci, dar clar: “Clasament FIFA 1. Spania… 41. Burkina Faso, 47. Guineea, 52. România”. Îi felicit, în perfect acord cu iniţiativa lor. Şi pentru mine, obsesia acestui amical era scandalosul loc 52 pe care nu am stat niciodată, deşi asta nu dă frisoane titanilor şi tiranilor din Federaţie. Mai penibilă decît poziţia 5 din grupa noastră europeană, mai penibiloasă decît problema calificării în Mondialul viitor, situarea României după fasolelile alea mă chinuie mai mult decît impertinenţa cu care castelanul din Aviatorilor ţipă că la Bistriţa a fost blat (chiar dacă a fost, nu el avea căderea să se pronunţe).
Prompt vorbind, acest 1-1, fie şi ca joc, contestă clasamentul FIFA. România de miercuri seară nu a fost o echipă de locul 52 pe mapamond. La fel de prompţi trebuie să observăm că ea nu a jucat pe puncte, ci pe un orgoliu de palmares, cu o energie desigur lăudabilă, în faţa unei Italii dominatoare prin clasă, dar mediocră în conţinutul la zi. Bucuria cea mare s-a concentrat în faptul, incontestabil de altfel, că “băieţii au alergat foarte mult”. Verbul “a alerga” a fost cel mai des folosit în toate declaraţiile şi ridicat la rang de soluţie; am impresia că se face din “alergare” ceea ce altă dată era fizicul fotbaliştilor noştri. Eram prea pirpirii… Acum se cere să alergi pînă îţi dăruieşti generos sufletul. E un nou mit venit chiar de la acel Mitică fără de frică, în toate banalităţile sale. Fireşte că trebuie să alergi cît mai repede, dar nu chiar ca un nebun. Fotbalul nu e atletism. Problema fugii în fotbal se complică prin aceea că ea se desfăşoară în prezenţa unei mingi; în fotbal - să fie ale naibii de evidenţe… - alergarea are ca particularitate “obiectul”: alergi, dar ce faci cu el? Viteza nu co
