O zicală înţeleaptă spune că cine nu are bătrîni să-şi cumpere. În fotbalul nostru bunicii lui nu numai că nu sînt preţuiţi, ci pur şi simplu sînt aruncaţi în colţuri umbroase ca nişte tinichele ruginite, izolaţi, daţi uitării, desconsideraţi. Ultima pildă a prilejuit-o dispariţia recentă a lui Ilie Savu, a cărui vîrstă venerabilă bătea spre 91 de ani. Fusese un portar agil, un antrenor capabil, un conducător iscusit, un funcţionar federal abil. Era o combinaţie româno-germană. Sîngele era neaoş carpatin, educaţia şi ţinuta erau nemţeşti, coapte într-o şcoală militară din Germania. Părul ca neaua îi dădea prestanţă. Faţa sidefie şi ochii iscoditori îţi sugerau imaginea unui mandarin, adică a unui demnitar versat.
Îmi amintesc cum a potolit cîndva, patronînd o conferinţă de presă, mînia zgomotoasă a unui pîlc de ziarişti veniţi să-i ceară socoteală lui Cornel Dinu, abia întors dintr-un turneu nu tocmai reuşit. Mieros, ironic, simpatic, dar ferm, l-a extras pe proaspătul antrenor al echipei naţionale din pixurile ziariştilor, transformate în stilete. Fie-i ţărîna uşoară bravului dispărut!
Un alt nonagenar, Costică Anghelache, este scufundat în anonimat în Bacăul căruia i-a împletit cu mîinile sale emanciparea fotbalistică, scoţînd pe bandă rulantă jucători la Liceul de fotbal al cărui mentor era. Jucase la Unirea Tricolor, dar ani grei de puşcărie politică i-au îngustat cărările, stopîndu-l în curtea unei şcoli. Pe care a slujit-o cu devotament şi har, şlefuind nu numai performeri, dar şi oameni, ocupîndu-se stăruitor de educaţia adolescenţilor proveniţi, cu precădere, din medii sociale sumbre, unde bunele maniere erau dispreţuite. Tarat de trecutul său politic, profesorul Anghelache nu figurează nici măcar în Dicţionarul Fotbal de la A la Z, conceput înainte de ‘89. Nu se plînge. Ne-a iertat pe toţi. E demn şi vrednic, îngrijind cu mîinile sale peticul
