Medalia de onoare, una dintre cele mai importante premiere românești ale anului, este un film care (re)confirmă nu doar un mare actor, ci și un regizor înzestrat, care-și urmează propriul drum în cinematografia autohtonă. Spectatorul care ar vedea atît debutul lui Călin Peter Netzer, Maria (2003), cît și al doilea lungmetraj al său, recentul Medalia de onoare, ar fi îndreptățit să creadă că aceste două filme nu au fost realizate de unul și același regizor. La șase-șapte ani după „mizerabilismul“ utilizat excesiv, în dulce-amăruiul stil balcanic, în producția multipremiată la Locarno, cineastul dovedește acum o maturitate surprinzătoare și încîntătoare. La rigoare, ar putea fi identificate cîteva trăsături comune. Scenariile ambelor filme (primul semnat de regizor alături de Gordon Mihic, colaborator al lui Emir Kusturica și al lui Veit Helmer; al doilea – de Tudor Voican, scenaristul lui Cristian Nemescu) pornesc de la fapte reale. În amîndouă, Călin Peter Netzer se folosește de muzica fără sursă în cadru (compusă de Petru Mărgineanu pentru Maria și preluată din creația celebrului Philip Glass în Medalia de onoare), cu scopul de a accentua trăirile personajelor. Ambele filme dovedesc atenția acordată de regizor imaginii (semnată de Mihail Sârbușcă, respectiv de producătorul Liviu Marghidan). Și, totuși, cîte diferențe (care reflectă mutațiile cinematografiei românești din ultimii ani) există între cele două pelicule... Primul atu al noului film este scenariul. Maria, care avea la bază scurtmetrajul omonim, extins artificial, se rupea în două povești paralele – cea a protagonistei (Diana Dumbravă) și cea a soțului acesteia, Ion (Șerban Ionescu). În schimb, Tudor Voican s-a concentrat asupra unui singur personaj principal, interpretat de Victor Rebengiuc, și i-a surprins evoluția pe parcursul cîtorva zile, într-unul dintre cele mai bune scenarii românești scrise