La capitolul "cele mai aşteptate cărţi ale literaturii actuale" trebuie trecut, cu siguranţă, noul roman al lui Ioan Groşan*, promis încă dintr-un "Echinox" de acum trei decenii. Cei care răsuflă uşuraţi la ideea că suspansul a luat sfârşit au, însă, un nou prilej de angoasă, căci galopul cu sufletul la gură printre cele 300 de pagini nu se soldează decât cu amânarea finiş-ului: dezolanta sintagmă "Sfârşitul volumului I" readuce romanul, de nu chiar la startul himeric pe care-l exersează de 30 de ani încoace, măcar la o nouă etapă a incertitudinii.

Dar să lăsăm la o parte frustrările sau speculaţiile. Puţin contează, la urma urmei, dacă Groşan practică doar o savantă tehnică a amânării sau chiar urmează să scrie celălalt (celelalte?) volum/e. După cum inutil e să te-ntrebi cam câte generaţii de scriitori se vor mai perinda la suprafaţa literaturii române între noua promisiune şi onorarea ei propriu-zisă. Cert e că avem în sfârşit pe masă o nouă producţie marca Groşan.

Receptarea de până acum a demonstrat că, atunci când e lăsat să se dezvolte monstruos de-a lungul câtorva decenii, orizontul de aşteptare a unei cărţi îi poate obtura cu brio realitatea propriu-zisă. "Un om din Est" a beneficiat de o critică pe cât de consistentă, pe atât de emfatică: fie că au elogiat sau au respins romanul, comentatorii au tins să-l citească foarte de sus, supralicitându-i programul şi intenţiile. Or, după cum arată ea deocamdată (perspectiva se va lărgi odată cu continuarea proiectului), "Un om din Est" se vrea o istorie apocrifă, din unghi parodic, a comunismului românesc. Astfel încât nu trebuie nici să ne mire, nici să ne scandalizeze lejeritatea tonului sau livrescul situaţiilor. În nişte gaguri narative montate inteligent şi bine însiropate umoristic, Ioan Groşan pune sub reflector destinul a patru tineri bântuiţi de spectrul ratării. Momentul însuşi ameni