La 1 noiembrie, Radioul public românesc a împlinit 82 ani. Istoria lui, ca toate istoriile, n-a fost una lină, nezbuciumată. Apariţia însăşi a radioului a avut şi are încă semne de întrebare. Începând cu inventatorul. Toată lumea vorbeşte de vestitul Marconi. Se pare însă că invenţia propriu-zisă îl precede pe acesta, că acela care a pregătit terenul şi instrumentarul, până în cele mai mici amănunte, ar fi fost tânărul şi genialul „vlah“(!) Nicola Tesla. Relativ recent, un tribunal şi-a formulat, de altfel, sentinţa asemănător cu felul în care s-a exprimat Comitetul Nobel în cazul Paulescu: „Meritul îi aparţine lui Tesla, notorietatea – lui Marconi.“ Popov, cel privit cu ironie de noi în anii în care se pretindea că toţi marii inventatori fuseseră ruşi (circula pe atunci şi bancul cu razele X – care se numeau astfel pentru că nu se descoperise încă rusul care le-ar fi inventat) a avut şi el contribuţii hotărâtoare la afirmarea radioului în lume. (...)

Radioul a fost folosit intens de armată, s-a perfecţionat în război, când funcţia de informare era la înălţime. Dacă cei de pe Titanic l-ar fi preţuit cum se cuvine, în 1912, şi ar fi comunicat mai prompt cu uscatul – spun cercetătorii tragediei –, n-ar mai fi murit atâţia oameni. (Secvenţă perfect repetabilă, de altfel, pe diverse coordonate, ori de câte ori este ignorat rolul informării prompte, corecte şi complete în prevenirea catastrofelor.) La noi în ţară, pasionatul inginer şi profesor Dragomir Hurmuzescu a condus, la Institutul Electrotehnic Român, echipa experimentatorilor graţie cărora, la puţină vreme după inventarea lui, a apărut şi la noi radioul pentru marele public. Cu audiţiile muzicale, concertele recepţionate de la Viena, cu transmisiile directe de la spectacole, cu participări în studio ale şcolilor, ale marilor personalităţi culturale, funcţia formativă a Radioului public îşi spune cuvâ