Într-o seară de sîmbătă,
un bărbat o invită la dans şi P. îşi pune capul pe umărul lui.
Ea se îndrăgosteşte de acest bărbat A. care o conduce acasă, la cămin.
Aici, în faţa uşii, are loc un dialog fundamental:
ea îi spune că nu se poate,
el o întreabă de ce,
ea îi răspunde că ar fi banal.
El urcă în camera ei şi acolo are loc un alt eveniment:
el adoarme pe scaun, zdrobit de oboseala muncii şi a dansului.
Atunci P. se duce la soţia lui şi îi spune că A. a adormit la ea,
apoi se culcă la domiciliul lui conjugal, cu, desigur, aprobarea soţiei
lui.
După care, acest bărbat A. va veni şi se va muta la ea, la P., iar ea
– cu acea privire din Cehov, din viaţă, din stepă, din pustiul sufletesc
– se va uita la el cum mănîncă, cum rîde, cum cîntă şi va cînta cu el,
fericită că e a lui.
Numai că soţia lui va veni şi-l va lua, pur şi simplu, acasă.
Ceea ce se conjugă cu o nouă revoluţie în viaţa ei:
un regizor de cinema, din aceia încă fascinaţi de neprofesionişti, o vede
şi îi dă rolul principal într-un film, nu se ştie de ce, despre Ioana
d’Arc.
Ea va intra (ca) în vis şi va juca rolul Ioanei d’Arc,
nu înainte de a-i fi cerut regizorului o legitimaţie prin care acesta să-i ateste cine e şi că nu o minte.
(De mult insecuritatea existenţială nu a iscodit o asemenea ipohondrie divină – a cere unui vis să se legitimeze.)
Mai departe – cum nu scrie în nici o carte, P. devine pe platou o eroină eroică, stăpînă a lumii şi a marelui vocabular,
gata să moară pentru o nouă ordine sufletească
şi chiar moare, arsă pe rug, toate fetele întrebînd-o:
de ce te-au ales pe tine pentru Ioana d’Arc?
Ea le explică: „fiindcă e din popor, ca şi mine“.
„Dar şi noi sîntem din popor“, replică pămîntencele.
„Fiindcă are acele
