Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd. Dar pe lîngă el au mai fost şi alţii, care şi-au pus problema modernizării Capitalei în România Întregită. O modernizare cumpănită, ca o continuare a unei dezvoltări organice pe care ei o citeau în planul oraşului, de la o etapă istorică la alta. Unul dintre aceştia a fost Spiridon Cegăneanu (1880-1973), cunoscut ca elev al lui Mincu, căruia i-a rămas credincios în opera sa de arhitect. Ea este ilustrată de casa din Piaţa Romană, măiestru construită în 1913 pentru un critic literar şi de artă, Nicolae Petraşcu, al cărui frate, Gheorghe, pictorul, a găsit tot acolo adăpost. Pentru noi, aşa cum o vedem astăzi, casa ne trezeşte în minte numele contemporanului nostru Al. Beldiman, autorul exemplarei restaurări, mai degrabă decît pe acela al lui Cegăneanu, uitat încă din timpul îndelungatei sale vieţi.
DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul Ceea ce vom reţine aici din opera sa scrisă este un articol publicat în 1926 în revista Societăţii Arhitecţilor Români (Arhitectura, V, pp. 12-19). Acolo, Cegăneanu îşi propunea să lămurească, în lumina cercetărilor de pînă atunci, „liniile mari de dezvoltare ale oraşului Bucureşti“. Săpături arheologice încă nu se făcuseră, ele vor începe cu Dinu V. Rosetti, după întemeierea Muzeului Municipal în 1929, avînd să continue cu şantierul ale cărui rezultate au apărut în 1958-1963 în cinci volume. Explorarea lui Cegăneanu se baza pe o experienţă personală a vechilor cartiere din sud şi est: el citează şanţul care „acum 35 de ani se mai vedea pe la bariera Vergului şi spre Vitanu“ şi resturile u
