România trebuie să se pregătească să trăiască într-o Europă în care relevanţa NATO pentru garantarea securităţii sale va dispărea. Axa Paris-Berlin-Moscova nu ne lasă decât o opţiune: Statele Unite.

Bună dimineaţa şi bun venit în secolul 19! Începând de azi, prima zi a summitului „istoric'' al NATO de la Lisabona, ne aflăm într-o altă realitate şi într-un alt timp geopolitic decât până ieri. Summitul este într-adevăr „istoric'', dar este istoric din alte motive decât cele pe care le invocă oficialii NATO şi liderii politici. Nu e vorba de lansarea unei noi Alianţe, mai eficientă, mai suplă şi cum mai scrie în fluturaşii publicitari de promovare a evenimentului, ci de exact opusul ei: recunoaşterea decesului oficial al „Occidentului" în calitate de concept strategic şi militar şi transformarea NATO într-un club politic UE-Rusia, cu participarea extraordinară a Americii.

Într-un fel, era inevitabil. Dispariţia Uniunii Sovietice, inamicul din timpul războiului rece, a făcut din NATO victima propriului succes. Războaiele din Balcani au scos la iveală slăbiciunea Europei în materie militară, iar războiul din Afganistan a adâncit prăpastia dintre SUA şi aliaţii europeni. Faptul că nu au putut contribui semnificativ la victoria împotriva talibanilor şi, ulterior, la stabilizarea ţării sau faptul că unii dintre aliaţi s-au arătat incapabili ori au refuzat să lupte în vreme ce alţii suportau majoritatea pierderilor nu a ajutat la consolidarea Alianţei. Unii comentatori văd chiar o ironie a istoriei în faptul că NATO moare acolo unde a murit şi Uniunea Sovietică, în Afganistan. Irakul a fost însă primul moment cu adevărat de criză în sânul Occidentului. Înainte de a se afla că nu există arme de distrugere în masă, ţări precum Franţa şi Germania au dat semnalul că sunt împăcate cu eventualitatea şi că nu erau dispuse să apere în Irak „principiile" pe care