Brancardierul a intrat în cameră împingând scaunul. De fiecare dată când auzeam uşa tresăream. Mă pitisem în mine de frică. “E o operaţie simplă”, m-a asigurat doamna doctor. Aia mai complicată a fost cu o lună jumate înainte. “Complicată”… depinde cu ce compari… Am încredere în medic. Pentru ea operaţia asta e chiar simplă pe lângă dezmembrări şi remontări de şolduri, schimbări de rotule, îndreptări de coloană, înlocuiri de ligamente…
Nu prea mi-o închipui înarmată cu burghie şi fierăstraie, dar le mânuieşte bine, după cum văd în jur. Da, dar au mai intrat şi alţii în spital cu probleme minore şi au ieşit pe la morgă… Chiar eu am trecut prin două spitale până să ajung la Colentina prima oară. De-aia au amuţit asistentele când le-am răspuns că nu am idee la ce se referă când m-au întrebat de anticoalgulant. Pleca una, venea alta: “Sigur n-aţi făcut?”. “Sigur!” “De patru zile, de când v-aţi rupt piciorul?” “Nu, nimic!” Mi-au făcut o doză imediat şi-apoi mi-a explicat medicul care-i treaba cu anticoagulantul – în caz de imobilizare a unui membru inferior, e vital.
După operaţie abia, ajunsă acasă, am aflat şi de un nene care a plecat dintr-un spital în învoire de week-end – omul cu piciorul imobilizat, fără anticoagulant – şi s-a întors pe final de week-end... la morgă. Făcuse embolie. Cam asta este diferenţa între un medic bun şi ceilalţi. Brancardierul se apropie. “Paula Tudor?” Îi zâmbesc. Mi-a venit rândul. În sala de operaţie e agitaţie. Eu, sincer, aş fi preferat să dorm deja, dar cum anestezicul abia începe să alunece în venă, o fixez cu emoţii pe doamna doctor. E calmă deşi operează întruna de la 8:00.
Acum e două şi nu sunt ultima. Ajunge în spital dimineaţa înainte de 7:00. Dă consultaţii, urmează vizita, raportul de gardă, apoi intră-n operaţii până pe la 3:00-4:00. După aceea iar consultaţii… dar, niciodată nu pare obosită, la orice oră
