Cele patru secţiuni deja menţionate ale cărţii încapsulează, ca şi cum câteva puncte fixe ar rezista în centrul unui vârtej neobosit, momentele memorabile ale carierei lui Van Morrison. Uneori, dintr-un spectacol sau dintr-un disc, Greil Marcus reţine doar un cântec, doar un fragment de linie melodică ori un simplu sunet.
Tehnica lui e o combinaţie de impresionism şi de subiectivitate provenită din metodele criticii de identificare. Autorul îşi apropriază acele părţi din creaţia lui Van Morrison care sunt compatibile cu propriile obsesii, lecturi, senzaţii şi amintiri. Criticul nu ezită să intre peste partitura compozitorului, suprapunând propriul scris textului iniţial (devenit simplu pretext). Rândurile sale sunt descrieri de atmosferă, plonjări într-un spaţiu şi un timp ce depun mărturie despre o similară voinţă de comunicare.
Structura cărţii lui Greil Marcus aminteşte de aleatorul (altminteri subtil controlat) romanului Rayuela a lui Julio Cortázar. Cele mai vechi referinţe cronologice aparţin anului 1965, când Greil Marcus vorbeşte nu numai despre cântecele „Mystery Eyes” şi „Baby Please Don’t Go”, ci şi despre felul tipic americănesc în care le-a ascultat sau ar fi vrut să le asculte. Evocarea e parte a interpretării, împrejurările sunt elemente constitutive în fixarea pe retina memoriei a particulelor de sens. Actul critic ca atare coincide cu actul rememorării:
„Melodia izbucni din radioul maşinii asemeni unui potop într-o noapte neagră. Înconjurată de câteva dintre cele mai bune şi spectaculoase cântece compuse vreodată [...], suna strident. Nu puteam vedea prin ea, nu puteam vedea în ea.
Piesa începe undeva la mijloc, ca şi cum ai fi schimbat, fără să-ţi dai seama, postul pe când se derula alt cântec. Totul se mişcă atât de repede, încât simţi că n-ai să poţi să-l prinzi din urmă. Formaţia – chitară, bat
