Nu am fost în ţară în momentul morţii lui Adrian Păunescu şi nici câteva zile după aceea, deci nu am asistat la "isteria unui popor strâns unit în jurul bardului naţional", cum mi-au descris câţiva prieteni spectacolul în care televiziunile au transformat moartea acestui om.

Poate că dacă vedeam cu ochii mei toate acestea m-aş fi enervat şi aş fi scris excesiv de emoţional despre cazul Păunescu, un caz adevărat, important pentru oricine e interesat de lumea românească din ultimii cincizeci de ani. De la începutul acestui articol trebuie să spun că nu am motive personale să-l urăsc sau să-l condamn pe autorul "Istoriei unei secunde", cu excepţia motivelor pentru care, probabil, îl va condamna istoria însăşi. Eu abia dacă l-am cunoscut. Am stat în preajma lui de două ori în viaţa mea, şi de fiecare dată m-am înfiorat. Nu e nicio îndoială pentru mine că Păunescu avea în el Forţa. A depins de el să fie de partea ei luminoasă sau de cea întunecată. A ales nu cu mintea şi nici cu inima, ci cu viscerele sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi.

Eram elev de liceu când am fost convocaţi la o întâlnire cu poetul Adrian Păunescu. Venise cu un car al televiziunii, în jurul lui se-nvârteau tehnicieni, sunetişti, cameramani... Dacă eu aveam pe atunci 16 ani, el trebuie că avea 29. La acea vârstă, a primei tinereţi pentru un autor, era deja o celebritate şi, pentru că ne aflam într-o ţară comunistă, o persoană oficială. Căci nimeni nu te trimitea în licee cu un car al televiziunii dacă nu reprezentai, într-un fel sau altul, puterea. Era un om foarte tânăr ca înfăţişare, tuns scurt, cu faţa deja rotundă, cu un trup deja masiv. Nu mai ştiu despre ce ne-a vorbit. La sfârşit i-am cerut un autograf pe o foaie de hârtie. A scris mare şi şcolăreşte, pe mijlocul ei, Adrian Păunescu. Atât.

Apoi, am tot dat de el, ca toată lumea, în toate împrejurări