Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional n) Într-un orăşel din sud e aproape ca pe vremuri. Nu s-au petrecut lucruri mai acătării. Viaţa curge la fel de monoton, dar prin dinţi de ferăstrău. Pe strada mare e plămânul fostei orânduiri etatiste, vechea întreprindere socialistă, adică. Părăginită acum, şi părăsită. Tristă de-a dreptul. Ascunsă după o hardughie construită recent, ridicată chiar pe obrazu-i ciupit de vărsatul politic. Au rămas pe-o margine neatinsă de prefacerile globalizatoare literele “ESCU” şi semnul exclamării. De la “Trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”, fala noastră şi mândria de odinioară. Poate că locuitorii micuţei urbe n-au vrut să-şi uite pe de-a-ntregul trecutul care le oferea tocmai ce le lipseşte azi. Ori poate că au lăsat intenţionat sufixul ăsta, să-l adapteze oricând la noile realităţi. Păi, lângă inevitabilul “ESCU” se lipeşte straşnic ba un “ILI”, ba un “CONSTANTIN”, ba un “BĺS”, şi nevoia de omagiere e satisfăcută plenar şi peren.

România e doar un sufix la care se adaugă când şi când altceva, fără ca schimbarea să şi reprezinte ceva. O cârpeală cel mai adesea, aşa cum fost-a întotdeauna, de la paşoptişti încoace. Pe acest “ESCU!” nu vom exersa în veci decât vasalităţi felurite şi înlemniri orizontale. “ESCU!” acela zărit în goana maşinii ne cheamă înapoi. Şi, zău, cum să-i rezistăm, de vreme ce prezentul ne-a izgonit din speranţă? De aceea sunt atâţia care tânjesc la “ESCU!”.

n) În anul 2009, în Anglia, cei mai mulţi veniţi pe lumea de dincolo de Canal, vreo 7.500 de băieţei, au primit numele... Mohamed! Nu Jack ori Paul, ci Mohamed! O crescătorie de... mohamezi, ca să-l parafrazez pe soţul nonagenar al Reginei Elisabeta a II-a, care s-a stropşit la România că e o “crescătorie de orfani”. “Sunt şocat!”, se declară un englez. “Nu mă surprinde, dar sunt speriat!”, se arată altul. Cam târziu, totuşi, puritatea britanică