Am învăţat târziu, foarte târziu să mint. Copil fiind, mi s-au dat nenumărate prilejuri de a minţi, dar fie mă încăpăţânam să tac, fie spuneam pe nerăsuflate ceea ce ştiam, ce se petrecuse şi cu asta viaţa mea devenea mai uşoară: scăpam. Cel mult urma o pedeapsă care, în copilărie, însemna interdicţia de a ieşi o vreme din curte.
Şi nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci viaţa palpita de aventură, iar eu eram nevoit să o trăiesc doar privind-o printre şipcile gardului: ce partide palpitante de ţurcă se încingeau tocmai fără mine, ce finale de fotbal interstrăzi aveau loc tocmai când eram eu pedepsit, ce zile toride îmi pârjoleau viaţa numai gândindu-mă la lacurile din apropierea cartierului, în care se bălăceau toţi din gaşcă, ce ninsori se abăteau şi ce zăpezi se pierdeau de pomană! Sufeream ca un câine alungat de stăpâni, dar nu mă învăţam minte. Viaţa de după pedeapsă era şi mai frumoasă, şi mai palpitantă!
Prima dată am minţit pentru că un altul avea nevoie de minciuna mea. Nu vorbesc de acele minciuni la care nu am vrut să iau parte copil fiind: mama, asemenea altor părinţi, mă povăţuia mereu să nu mint, dar uita de poveţele ei şi mă mai îndemna uneori, când o vecină era prea insistentă în a o chema din casă, "Spune-i că nu sunt acasă!"
Într-o vară, ne-am trezit că în "colţul" nostru de cartier apăruse un intrus. Adică unul pe care nu-l cunoşteam, nu ştiam ce hram poartă, dacă ştie să joace fotbal sau îl vom pune doar în poartă - acolo stăteau graşii, neîndemânaticii, ăia de-aveau două picioare stângi -, dacă va putea să meargă cu noi la furat cireşe, mere şi struguri de la ţăranii de dincolo de pădure ori îl vom pune "să ţină de şase".
Nu era nici mare, nici mic, nu era altfel îmbrăcat decât noi - pantaloni scurţi şi maieuri. Singurul lui element insolit era tenul închis, dar sigur nu era ţigan. Aveam cu toţii nas