Cum a fost oare posibil ca doar o mie de comunişti ilegalişti, atât cât număra Partidul Comunist din România la 23 august 1944, să ajungă în doar câţiva ani la sute de mii de membri de partid, majoritatea semidocţi şi semianalfabeţi care să îndoctrineze un întreg popor? În anii 70 şi chiar 80 în armată - corpul social poate cel mai puternic îndoctrinat de dogmele comuniste - mai erau încă activi pe funcţii din unităţile operaţive, cu grade de locotenent-colonel (pentru grade mai mari era nevoie fie de studii superioare, fie de un dram de inteligenţă) mulţi foşti copii de trupă, muncitori necalificaţi sau ţărani scăpătaţi, care nu avuseseră niciodată parte de carte, ci doar de ascultare cuminte a învăţăturii de partid.

Broşurele tipărite pe hârtie subţire de ziar de Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate, intitulate "Material pentru lecţiile politice", conţineau tot ceea ce trebuia să ştie şi să înţeleagă un cadru de nădeje al partidului în uniformă militară.

Într-o astfel de broşură tipărită în 1965 şi destinată soldaţilor ciclului II şi gradaţi şi pentru cei din unităţile din frontieră ale trupelor de grăniceri erau explicate şi argumentate trăsăturile de seamă, precum şi calităţile morale şi de luptă ale militarilor armatei noastre: cinstea, sinceritatea şi modestia, completate de dârzenie, curaj, iniţiativă şi hotărâre, pentru ca în final să fie lămurit rolul opiniei colective drept "puternica forţă educativă a societăţii noastre socialiste". Astfel militarului venit dintr-un sat sau colţ de oraş din cealaltă parte a ţării pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu i se spunea de către tovarăşul propagandist că, sub conducerea înţeleaptă a Partidului Muncitoresc Român, "în ţara noastră a luat naştere şi se dezvoltă tot mai mult o morală nouă, socialistă, o nouă atitudine faţă de muncă, faţă de bunurile obşteşti şi îndatoriril