● Mă întreb cum anume gestionează ceilalţi sentimentul acela tăios şi adînc pînă în viscere, cu gust amar şi efect de venin, greu ca plumbul şi vibrant ca un roi de albine sălbatice pe care îl are oricine întîlneşte şi recunoaşte un ticălos. De cîţiva ani, eu mă tratez livresc. Mă reped la carnetele mele de notiţe şi improvizez un text despre ipochimen, aşa cum îmi imaginez că l-ar fi scris Borges pentru Istoria universală a infamiei. Peste cîteva zile, citesc ce-am scris şi mă binedispun imediat. Fie că îmi place textul (vanitatea mea bate infamia lui), fie că regăsesc pe ticălos într-o lumină diferită. Cînd îl văd, mă enervez. Cînd citesc ce-am scris despre el, mă amuz.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace ● Recitesc, după mulţi ani, eseul despre Machiavelli scris de Isaiah Berlin. Nu mai ţin bine minte ce reacţie am avut la prima întîlnire cu acest text, dar acum sînt pur şi simplu fermecat. Un text în care se vorbeşte despre Machiavelli în singurul mod cu putinţă: îl explică decupînd contururi şi eliminînd ceea ce Machiavelli nu este. Ceea ce rămîne este Machiavelli. Precauţia de la începutul eseului este necesară pentru a susţine întreg demersul. Se trec în revistă zeci de interpretări şi descifrări ale scrierilor sale – fiecare cît se poate de diferită de cealaltă. Paradoxul lui Machiavelli este ştiut: un autor care a scris extrem de clar, aproape fără stil, dar este perceput în atîtea feluri de parcă ar fi un ermetic. Un biograf recent scrie despre celebrul florentin aşa: „A fost o figură extrem de complexă, şi efortul de a-i fixa profilul poate duce la efectul produs de abordarea unui hotdog: îl muşti la un capăt şi tot ce conţine se scurge pe la capătul celălalt“. Isaiah Berlin pare a fi de aceeaşi părere, căci împrejmuirea pe care el o face subiectului încearcă tocmai să evite acest risc. În