De cîte ori stau de vorbă cu oameni din corporații, din bănci sau ascult reprezentanți ai unor mari firme, la televiziuni, sau cînd vin să le vorbească studenților noștri, sînt șocat să aud că, de fapt, ce îi interesează pe ei nu e, în primul rînd, pregătirea de specialitate a studenților, ci pregătirea de bază, minimală, dublată de „un spirit deschis“ (open minded, ca să fie mai clar), de „dorința de a munci în echipă“, de „dorința și capacitatea de adaptare la nou și de a răspunde provocărilor“ și, musai, de „gîndire pozitivă“. Or mai fi și altele asemenea pe care nu le-am reținut. Nu pare să conteze prea mult ce îi învățăm pe studenți, li se cere doar să se poată adapta. Și cam asta vedem în jur: indiferent ce-ai absolvit, lucrezi oriunde (excepțiile sînt profesorii și medicii, poate și juriștii). La început, mi se părea un sinistru limbaj de lemn, o mască hîdă pentru un hău intelectual uriaș. Treptat, văzînd că discursul e repetat de mai toată lumea, am început să mă întreb dacă nu cumva el chiar exprimă o realitate foarte palpabilă, de care noi, ceștilalți, ar cam trebui să ținem seamă, oricît nu ne-ar plăcea: la urma urmei, oamenii aceștia, cu toată romgleza și limba lor de lemn, sînt evident inteligenți, au avut și au succes în termenii societății de azi, conduc companii profitabile, cu cifre de afaceri de invidiat; ei, nu noi, produc bunăstarea din țara asta – atîta cîtă e. Iar dacă lucrurile stau așa, atunci e foarte rău. E rău, pentru că înseamnă că și noi trăim într-o realitate paralelă care are din ce în ce mai puține punți de comunicare cu lumea „reală“. La ce mai sînt bune școala, educația, la ce folosesc studiile universitare? Dacă înțeleg eu bine ce ne spun oamenii aceștia, care produc și învîrt sume uriașe, care, de fapt, conduc lumea (și nu doar la noi), absolventul de facultate ideal pentru ei are nevoie de un an, maximum doi de pregătire de