„Nu vreau! N-am chef! Nu-mi place! Nu acum!“ – toate odată, una sau grupate după gust, plus variaţiunile lor, fără sens de numărat aici, sunt, mult mai des decât ne-ar plăcea să recunoaştem ori am fi dispuşi să acceptăm, interfeţele fricii. Fie orchestrată de palpitaţii, de frângeri de mâini, de timbru distorsionat, de gesturi ce ne caracterizează pe fiecare (dar care în acele momente au o dinamică specifică), frica este un satrap căruia-i place să umble incognito. E urâtă, dar nu e deloc proastă. Arareori îţi dai seama pe loc de puterea ei uluitoare şi despotică. Şi formele, da formele ei seducătoare şi irepetabile… fiindcă e creativă. A, şi prolifică. O frică nu seamănă cu alta aproape niciodată, aşa că e foarte greu să le identifici în timp util; despre a le contracara aproape nu poate fi vorba.
Cel mai mult îi place fricii să blocheze reacţii, dar se delectează şi cu agresivităţi (atunci când te simţi puternic şi perfect pregătit să faci o tâmpenie poate fi unul dintre nivelurile ei geniale de deghizare), ia chipul amânării sau al lenei, ba chiar se metamorfozează într-un somn complet lipsit de responsabilitate. Nu oboseşte niciodată şi una dintre cele mai mari satisfacţii ale ei este să se prefacă în reproş. Şi uite cât de uşor se ceartă oamenii. De fapt, acolo e concurs de temeri. Sigur, nu întotdeauna, dar înfricoşător de des.
Oricât de grăbiţi am fi noi, pentru ea timpul nu e o referinţă. Şi nu cunoaşte obstacole. Niciun fel. Frica nu se sperie de nimic şi de nimeni. E singura pe lumea asta. Ea m-a învăţat ce este invidia şi exact din acest motiv. M-a mai învăţat ceva (că ne ştim: eu pe ea din vedere/simţire, ea pe mine pe dinafară): nu câinele e cel mai bun prieten al omului. Nu. Frica este. Nu te părăseşte niciodată, indiferent ce-ai face sau ce n-ai face. Te iartă oricât i-ai greşi. Atâta fidelitate chiar n-am mai întâlnit. Ce mai, frica e p