La moartea lui Adrian Paunescu, Ion Iliescu a constatat ca unii au spus ca ar fi fost "cantaret de curte al lui Ceausescu".
"Numai cei superficiali spun asta", "el n-a cantat omagii lui Ceausescu". Si, in numele adevarului, ne-a cerut "sa apelam la surse". Ceea ce am facut.
Da, Ion Iliescu are dreptate. Paunescu n-a fost poet de curte, n-a scris omagii. Era pur si simplu indragostit cand scria: "Iubitul nostru lider politic si sufletesc, ctitor al Romaniei moderne, curajos, intelept carmaci, pe ale carui tample s-a asezat sarea tuturor furtunilor acestui final de veac, tovarase Nicolae Ceausescu! Va scriu de mult si va iubesc de mult si santeti parintele meu bun si v-am ascultat si m-am facut unul din multii purtatori ai mesajului dumneavoastra de omenie, cinste si inspiratie in cultura romana. V-am iubit, va iubesc si va voi iubi si nici nu am alta cale".
Si pentru ca Paunescu era mult, iubea cu toptanul: "Va iubesc nu demagogic, ci in intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, careia ii sunteti geniu tutelar". Iubea, la gramada, tot ce era Ceausescu, in numele tatalui, al fiului si al mamei. "Sunteti un om binecuvantat, aveti geniu, aveti langa dumnevoastra o femeie exceptionala si la lumina grijii dumnevoastra parintesti creste un tanar patriot revolutionar, din ce in ce mai matur si mai serios, in care simt ca mi-am facut un prieten, fiul dumneavoastra, Nicu".
Da, Ion Iliescu are dreptate. Nici urma de omagiu, de linguseala in cuvintele inaripate ale indragostitului de Ceausescu: "iubitul nostru parinte, minunatul nostru om, inspiratul si dreptul nostru carmaci", "atat de tanar, atat de curajos, atat de lucid, atat de realist", "aveti o scanteie divina si va calauzeste un geniu launtric", "va iubesc ca pe lumina ochilor mei". Dragostea naprasnica, puhoiul de vorbe mari puteau sa sminteasca un om normal. Nu si pe Paunescu. "Nu sunt un ap
