Răstolţu Deşert, un sat în care n-au mai rămas decât câţiva bătrîni. În judeţul Sălaj sunt multe sate, de obicei aflate la capătul unui drum, în care numărul de locuitori scade pe an ce trece, iar populaţia îmbătrâneşte. Astfel de sate sunt sortite pieirii.

„Vezi uliţa asta? Din capăt de la Mărie a Robului şi până în celălalt capăt la Voidoaie suntem tăte văduve. Niciuna n-are pe nime’, tăţi pruncii lor îs duşi la oraş. M-o chemat şi pe mine fata mea să mă duc să stau la ea, dar eu cât trăiesc, de la munca mea de aici nu mă duc“, spune Ilezie Mastan, o femeie de 70 de ani din satul Răstolţu Deşert.

Tinerii au plecat la oraş

Satul Răstolţu Deşert se află în comuna Agrij, peste Dealu’ Curmăturii, iar de acolo drumul nu mai duce nicăieri. Satul nu este deşert, nu încă, şi probabil nu era deşert atunci când i s-a dat numele. Ori, poate, cine l-a numit aşa a avut o viziune despre cum va arăta el în aceste vremuri.

Are dealuri şi văi frumoase, pomi fructiferi încărcaţi, păduri pline de vânat şi de ciuperci. Însă nu mai are oameni. Tinerii au plecat la oraş sau în alte ţări şi în sat nu au mai rămas decât bătrânii, care-şi duc zilele din pensii de colectiv, în timp ce casele li se degradează, iar pământurile rămân în paragină.

Însă aceşti bătrâni sunt ultimele „vestigii“ ale unor valori spirituale cu care România se mai mândreşte încă, deşi are din ce în ce mai puţine motive.

Educaţia este aspră

Totuşi, în acest sat, oamenii nu trec nepăsători pe lângă bucuriile şi necazurile celorlalţi, iar forma de salut are o mare încărcătură afectivă şi morală: „Doamne ajută!“. Lenea, răutatea şi violenţa sunt păcate mari, foarte mari. Şi grave.

În sat, oamenii îşi cresc pruncii în spiritul ideii de a fi oameni de omenie. Educaţia este aspră şi nu cunoaşte jumătăţi de măsură: „Ori eşti om, ori eşti fleandură, cale de mijloc nu există“