Când se va scrie, şi se va scrie cândva, o scurtă istorie a jocului de fotbal la început de mileniu, numele lor vor continua să vină unul după altul, ca Agassi după Sampras, ca Sartre după Camus.
Miercuri, la Doha, la finala aceea de campionat mondial dintotdeauna imaginată, niciodată împlinită, la acea reabilitare a cuvântului „amical", la Brazilia-Argentina 0-1 în ultima secundă, secundă, desigur, decisivă pentru statisticieni, s-a dat spre rezolvare cea mai importantă problemă fotbalistică a vremurilor acestea - Ronaldinho sau Messi, Messi sau Ronaldinho?
Când se va scrie, şi se va scrie cândva, o scurtă istorie a jocului de fotbal la început de mileniu, numele lor vor continua să vină unul după altul, ca Agassi după Sampras, ca Sartre după Camus.
Dilema are deja o vârstă, ceea ce nu o face mai puţin inutilă celor care ignoră rolul esteticului în cultura populară. Răspunsuri vor fi date şi ele vor fi întotdeauna contestabile cu probe video.
Ronaldinho? Recitesc această scurtă notă personală scrisă a doua zi după ce Dunga, antrenor minor şi barbar, a anunţat lotul final (şi pierzător) al Braziliei pentru Cupa Mondială din Africa de Sud: „Ieri a murit zâmbetul".
Sunt unii, deloc amatori, care văd în Ronaldinho un clown - magnific, dar clown. Nu îi judec, dar nici nu îi înţeleg. Şi, până la urmă, de ce o bară frumoasă, chiar şi aşa comericală şi înregistrată, nu poate rămâne dincolo de orice gol urât, dincolo, în stratosfera emoţiilor pe care le reclamă talentul fără margini? Şi cine a găsit formula aceea care spune, fără rest, câtă bucurie a adus Ronaldinho pierzându-se, câştigându-se, în driblinguri lungi ca frazele realismului magic?
Mai mult: Ronaldinho a plecat cu demnitate de la Barcelona, nu ca un rege abdicând în faţa anilor, ci ca un om liber care păstrează farmecul timpurilor vechi, de când aveam încă
