Lumea nu numai că stinge televizoarele, dar, nervosă, caută butonul fermecat, ăla care stinge lumina. Definitiv.
Am câţiva amici care s-au convins pe buzunarele lor că, pentru a supravieţui, trebuie „să servească cauza". Îmi subliniază cacofonia cu un rictus amar. Pentru ei, principiile şi entuziasmul din tinereţe s-au stins domol, dar fără excepţie. Intraţi în afaceri, având doi-zece angajaţi, strecurându-se printre taxe şi impozite, experienţa vieţii le-a fost, cel mai bun dascăl. Îmi dai, îţi dau, o mână spală pe alta şi amândouă, faţa. Eşti om cu mine, sunt om cu tine. Unul nu s-a lăsat atras în joc până astă vară. Pus în faţa alternativei: ori ceva, ori nimic, a cedat. Asta mi-a confirmat o presupunere mai veche. De îndată ce e nevoie de fonduri pentru partid, o mână grea îşi pune semnătura pe contractul generos cu partenerul strategic care va marca banu'. Să mănâncă şi gura lor o pâine! În sfârşit, ei ştiu că, oricine ar fi la putere, vor depune, conştiincios, tributul biblic datorat Cezarului. Păi, dacă asta-i tradiţia, ce să te mai împotriveşti?
Am, însă, mult mai mulţi amici care nu au firme şi nici nu vor să-şi bată capul. Au un singur lucru de vânzare: puterea lor de muncă şi, de ce nu, inteligenţa care le spune că a trăi onorabil nu e deloc ruşinos. Că sâmbăta şi duminica se petrec în familie, iar petrecerile se fac cu prietenii. Au plecat la drum cu ideea că, lucrând la privat, nu se vor mai împotmoli în hârţoage, sau decizii de sus. Că vor fi creativi şi le va plăcea munca. A fost minunat la început. Apoi, balanţa s-a înclinat. O perioadă au înţeles curba de scarificiu pe care micile sau mai marile societăţi comerciale le-au impus-o fără negocieri. Dar, după mai bine de un an şi cu perspectiva unui 2011 dezastruos în faţă, au ajuns la capătul puterilor. Ei n-au putere de decizie. Nici nu iau vreun ban de la stat. Impozitele nu se întorc
