Regina fadou-lui, Amália Rodrigues, a lăsat cu limbă de artist: „Din moment ce există moarte, inevitabil viaţa e absurdă”. E absurdă, dar frumoasă. În 1999, anul în care steaua Amália Rodrigues avea să înceapă să strălucească acolo Sus, în Ceruri, o altă stea – cu numele Mariza se năştea aici, pe Pământ, pentru a ne lumina sufletele.
Am avut ocazia să mă întâlnesc cu această minune, să-i vorbesc şi să mă asigur că ea chiar există. În cadrul Festivalului „Viaţa e frumoasă”, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” a invitat-o pe artistă să susţină un concert la Sala Palatului. În ziua evenimentului, a fost organizată o conferinţă de presă. Mai corect spus, s-a dorit a fi o conferinţă de presă. Ceea ce a ieşit a fost cu totul şi cu totul altceva. Anunţată la ora 18:00, întâlnirea cu ziariştii a avut loc abia după o oră. Direct de la probele de sunet, Mariza şi-a făcut apariţia în sala unde s-a convocat adunarea. Am fost avertizată că artista nu dă autografe, că se grăbeşte să ajungă înapoi în culise pentru a se pregăti de spectacol. Directorul Operetei, Răzvan Ioan Dincă, ne-a prezentat-o pe Mariza, apoi am fost invitaţi să-i punem întrebări.
Linişte. Am prins curaj şi am spus: „Bună seara, doresc să pun o întrebare, dar cu o condiţie: să primesc autograf”. Reacţia Marizei: toată faţa i-a fost inundată de un zâmbet fermecător. M-a întrebat cu voce candidă: „Sunteţi jurnalist sau fan?”. Am răspuns sincer: „Şi una, şi alta”. M-am apropiat de masa de prezidiu şi i-am oferit Marizei „obectele” criminale: biletul de intrare la concertul său şi un pix. Am vrut să fiu sigură că mi se va îndeplini „ultima dorinţă”. Întrebare: „Viaţa ta este frumoasă pentru că te-ai dedicat fadoului?”. Răspuns: „Viaţa mea e frumoasă doar pentru faptul că am alături oameni frumoşi, pentru că zâmbesc, pentru că exist. Am privilegiul de a fi mai fericită pentru că m-am dedicat ace
