La Berlin se manifestă mult optimism, cu privire la situaţia militară şi politică în acest început de pri­mă­vară. Pentru prima dată de la începutul războiului, sfe­rele conducătoare au părăsit terenul prudenţei şi dis­creţiei şi afirmă situaţia generală net favorabilă Pu­te­rilor Axei. Căderea Singaporelui reprezintă pentru aceste cercuri o înfrângere simbolică definitivă a Im­pe­riului Britanic. Anglia a fost învinsă pe toate fronturile unde a încercat o acţiune împotriva Germaniei. Nemţii socotesc că înfrângerea Angliei este consecinţa în­frângerii Franţei. Fără înfrângere, forţele britanice ar fi pus repede stăpânire pe Africa de Nord, cu ajuto­rul bazelor franceze din Maroc, Algeria şi Tunis; fără această înfrângere, japonezii n-ar fi putut lua ca bază In­do­china pentru a porni la cucerirea Malaieziei, Sin­ga­porelui şi Birmaniei... Din chiar ultimul discurs al lui Churchill reiese că Anglia nu mai contează astăzi de­cât pe Rusia, pe China, şi pe Statele Unite pentru a-şi în­drepta situaţia Imperiului.

Churchill a mărturisit că Mediterana e închisă pentru transporturile brita­ni­ce, care trebuie să ocolească pe la Capul Bunei Spe­ranţe, aşa încât un vas nu poate face, pe această rută oco­lită, decât trei transporturi pe an. Nădejdile puse în Statele Unite, în Rusia şi în China sunt însă aleatorii: Sta­tele Unite sunt prea ocupate de propria lor apărare, ca să mai poată da un ajutor direct Angliei; Rusia, după cum se va dovedi în curând, se va prăbuşi defini­tiv; iar China, închisă din toate părţile, şi nemaiputând fi aprovizionată în arme şi muniţii, va trebui şi ea să ce­deze faţă de Japonia, puternic înarmată şi stăpână pe toate materiile prime din Extremul Orient, ce vor lipsi în schimb Imperiului Britanic...

Poate că optimismul Berlinului să fie exagerat, cât vor fi în picioare Statele Unite cu imensele lor re­surse – dar