Eu îl înţeleg pe domnul Nicolas Sarkozy. Sincer. Când preşedintele unei superputeri cum este Franţa nu mai este dorit de 72% din alegătorii săi, e normal să apară nervozitatea. Să ai senzaţia că toţi îţi sunt duşmani. Şi mai mult, să te irite aproape orice. Mai ales un omolog dintr-o ţară care în ultimul an, într-un fel sau altul, a fost tratată în Hexagon ca cerşetoarea Europei.
Filmul mut, înregistrat de camerele de luat vederi la Summitul NATO de la Lisabona, după poza de grup a preşedinţilor, e cireaşa de pe cel mai prost tort franţuzesc servit românilor forţat, felie cu felie.
Din mijlocul grupului, preşedintele României îl opreşte oarecum forţat pe cel al Franţei. Îşi ţine mâna dreaptă în faţa acestuia şi încearcă să-i spună ceva. Sarkozy îi pune mâna pe umăr, dar când Băsescu încearcă să-l atingă, o retrage. Urmează punctul culminant, ce-l surprinde pe preşedintele României cu ambele palme larg deschise în faţă, în timp ce preşedintele Franţei îl punctează cu degetul arătător. Şi apoi, Sarkozy îi întoarce spatele, nemaiaşteptând salutul omologului său.
Desigur, putem divaga ore întregi. Probabil s-a făcut şi se va face asta la emisiunile posturilor de televiziune. Nu ştim ce au vorbit cei doi, probabil nu vom afla vreodată. Şi poate nici nu contează prea mult. Imaginile arată însă un preşedinte al României rugător şi un preşedinte al Franţei acuzator. Ne arată palma întinsă, celebra palmă întinsă prezentată de către un comediant francez grobian ca fiind salutul românilor. Ne arată un preşedinte al unei superputeri care a uitat eticheta diplomaţiei contemporane şi se comportă ca la curtea vechilor regi francezi faţă de vasali. Şi dacă relaţia se prezintă aşa la acest nivel, cel mai înalt, ce mesaj poţi transmite oamenilor de rând?
Franţa ultimului an este una a violenţelor şi nemulţumirilor. Pe retină mi-au rămas imaginile prot
