Si astazi, dupa atatia ani, imi amintesc ca undeva, dupa soba, cat mai ascuns de privirile noastre, mama tinea o sticla cu gaz (produs rezultat in urma distilarii titeiului), special pentru noi, copiii.

De fapt, era medicamentul universal al copilariei noastre. Ne jucam, alergam, eram zbantuiti si foarte des ne juleam genunchii sau ne taiam in sticle ori bucati de tabla pentru ca papucii nu prea ni se tineau de picioare.

Nu era o tragedie, nu urlam ca-n gura de sarpe, poate doar ne speria sangele care lasa dara pana ajungeam in casa la mama care, imediat, turna gaz din abundenta peste rana si cand sangele se oprea, pansa rana si asta era tot. Nu-mi amintesc sa fi facut vreodata infectie de pe urma vreunei rani avute atunci, in copilarie.

De regula, iarna, daca ne scapa la sanie, pe delusor, pana seara nu mai veneam acasa si a doua zi mama avea de lucru. Pe toti trei ne durea gatul, eram ragusiti si lipsiti de putere.

Pe rand, ne lua mama langa ea, ne apuca de nas ca sa deschidem gura si ne badijona gatul cu gaz. Nu stiu daca mai trebuia sa ne mai faca acest tratament si a doua oara, dar niciunul dintre noi nu a facut in copilarie injectii cu antibiotice din cauza amigdalitelor.

Aveam si am si acum parul sanatos, gros la fir si foarte des si asta pentru ca saptamanal, mama, dupa ce-mi spala parul bine cu sapun de casa, mi-l usca cu prosopul dupa care-l ungea cu gaz si-apoi, imi punea pe cap un fes cu care si dormeam, pana a doua zi. Acest lucru se intampla, de regula, sambata si numai o data pe saptamana.

Tot din acea perioada tin minte cum la scoala, doamna invatatoare sau infirmiera scolii le spuneau copiilor care aveau paduchi in cap sa se dea cu gaz lampant si a doua zi sa-si pieptene parul cu un pieptene special, foarte des.

Astazi citesc despre gaz ca are proprietati dezinfectant