Marin Preda, scriitorul căruia îi citim cărţile ca pe mesaje scrise de un iniţiat “Imposibila întoarcere” este o carte densă, scrisă cu o mână de maestru. Este viaţa însăşi, ca o pradă pentru literatură, văzută, înţeleasă şi transpusă în cuvinte de un scriitor de talia lui Marin Preda. “Fără nici o exagerare se poate afirma că, în această carte, Marin Preda este mai estetician decât esteticienii, mai filozof decât filozofii sau mai reporter (când vrea să fie) decât reporterii.”(Valeriu Cristea, “Argeş”, 1971)

În această calitate, de reporter, Marin Preda scrie despre inundaţiile din primăvara anului 1970. Autorul ajunge la faţa locului, pentru a scrie despre tragica întâmplare. Îi atrage atenţia o femeie “cu buzele arse, nările spuzite, ochii puţin albiţi”. Femeia, a cărei casă din Baldovineşti fusese luată de ape, cu tot cu sat, nu salvase din dezastru decât copiii. Marin Preda notează toate acestea şi scrie: “După câţiva paşi, m-a lovit emoţia cumplită. Apropierea a fost bruscă. Distanţele au pierit, fiinţa pe care ai avut-o în faţă parcă ţi-e soră sau mamă. Dar oare nu aşa ar trebui să se întâmple tot timpul? Trebuie oare să vină o nenorocire ca să ne simţim atât de apropiaţi şi să avem vie în minte ideea că, înainte de a fi orice-am fi, suntem oameni?”.

În “Ora despărţirii de un prieten” scrie despre moartea lui Miron Radu Paraschivescu. Este patru dimineaţa şi pe masa lui Preda cântă în şoaptă un tranzistor. Realizează că pentru prietenul său dispărut nimic niciodată nu va mai cânta. Scrie că, după Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit la noi profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai mult să îi păstreze întreaga nobleţe precum Miron Radu Paraschivescu. Despre vocaţia de mentor spiritual a celui dispărut Marin Preda scrie: “La el, o revistă literară era ca o fiinţă vie. Trăia din pasiunea mistuitoare pe care i-o insufla, şi nu e de mirare că vii