Secole la rând, grosul populaţiei României a învăţat să se mulţumească cu puţinul sărăciei. Deprindere păguboasă, în orice condiţii. Fără să înveţe pe nimeni nimic bun, sărăcia induce în societate ură, fărădelege, depresie socială şi, ce e mai rău, resemnare. Cine se mulţumeşte cu puţin… puţin îşi propune şi puţin realizează. Context în care, între ţările cu care suntem în competiţie, România poartă povara cea mai grea. În topul puterii de cumpărare a populaţiei suntem în coada Uniunii Europene.

Dacă sărăcia ne-a învăţat tehnica distructivă a supravieţuirii de azi pe mâine, cu câteva excepţii istorice, rolul de educator naţional a fost luat de inflaţie. Timp de 20 de ani, de la sfârşitul lui octombrie 1990 şi până astăzi, inflaţia s-a dovedit a fi o mare şcoală pentru întreaga clasă politică din ţara noastră, pentru guvernele care au trecut prin Palatul Victoria, pentru instituţiile statului, pentru economişti, politologi, sociologi, pentru întreaga populaţie. O şcoală dură, care ne-a schimbat modul de a gândi, stilul de viaţă, obiceiurile, comportamentul. Pe nesimţite, am devenit cu toţii elevi la şcoala inflaţiei. Într-o mult mai mare măsură decât am învăţat, în toţi aceşti ani, la şcoala reformelor economice, încetinite timp îndelungat; a liberalizărilor politice, economice, sociale, culturale, morale, de prea multe ori haotice sau confuze; a privatizărilor, întârziate şi ele; chiar a deschiderii graniţelor, care nu ne-au adus dorita liberalizare a economiei. Inflaţia fiind unicul proces cu o continuitate absolută, care timp de 20 de ani, zi de zi, ceas de ceas, ne-a hărţuit pe toţi, fără excepţie. Mai ales că de 20 de ani românii luptă pe faţă cu perfidia inflaţiei.

Decriptându-i codul, învăţăm s-o înfruntăm. Rata inflaţiei are o importanţă cardinală. Fiindcă ne arată mişcarea preţurilor de la o lună la alta, de la un an la altul, comparativ cu din