Dacă-mi aduc eu bine aminte, personajul feminin din Kill Bill se răzbuna cumplit pe unii care uciseseră participanţii la cununia sa. La sfârşit, mor toţi , dar sentimentul că s-a făcut dreptate e reconfortant. De la translatarea crizei financiare din conturile băncilor în cele ale statelor, nu mai este deloc clar cine pe cine salvează în sarabanda datoriilor publice. Încet, încet se uită că la originea haosului ce-a pus stăpânire pe Europa se află băncile, statele sunt acum în prim-plan. Nu sistemele financiare scăpate de sub control, nu banii făcuţi din mouse fără active în spate sunt vinovate, ci statele însele sunt de mai proastă sau mai bună calitate. O stare de confuzie stăpâneşte din această cauză, cred eu, imaginea asupra crizei din sânul Uniunii Europene.

Ce vreau să spun? Să pornim întâi de la constatarea că, imediat ce asupra Greciei s-a pus ştampila de cel mai neserios, mincinos şi corupt stat din eurozonă, toţi reprezentanţii celorlalte state asimilate de pieţe drept riscante din punctul de vedere al finanţării datoriei, au declarat pe rând că ei “ei nu sunt greci”. Pe drept sau pe nedrept, Grecia a devenit etalonul, capul de listă la categoria “aşa nu!” din eurozonă. Portugalia nu e Grecia, Spania nu e Grecia, mai nou Portugalia nu e Irlanda şi probabil vom auzi în curând că Spania nu e Portugalia! Şi aşa şi este, căci problemele cu care se confruntă zisele state sunt diferite. Dar, această disociere în domino de statele care intră în dificultate la un moment dat, sau urmează potrivit scenariilor să apeleze la sprijin financiar are altceva la bază: teama de austeritate şi în ultimă instanţă de intervenţie “străină” în politica fiscală. Pierderea independenţei fiscale şi asupra bugetelor este cea care îngrozeşte rând pe rând statele mai puţin dezvoltate ale UE şi asta din simplul motiv că acel criteriu Maastricht privind deficitul bugetar şi ni