Pentru a beneficia de aliaţii SUA din Asia, NATO trebuie să-şi slăbească eurocentrismul, alegând un rol mai global. Invers, Australia sau Japonia pun tot mai mult alianţele cu Occidentul în urma nevoii de securitate regională – care depinde mai mult de relaţia pe care o au cu China.

Din perspectivă istorică, majoritatea raporturilor Alianţei cu Asia au fost periferice, limitate, rezumându-se la relaţiile pe care anumite state membre (în special Marea Britanie şi Statele Unite) le aveau în regiune. Totuşi, modificarea contextului internaţional a forţat o rearticulare a strategiei NATO. Pe de o parte, era imposibil să ignori transferul, în termeni geopolitici, a centrului gravitaţional dinspre Atlantic către Pacific. Pe de altă parte, într-un mediu în care natura ameninţărilor devine globală, importanţa consolidării relaţiilor cu partenerii din afara spaţiului euroatlantic începe să se schimbe, mai ales pe fondul imperativelor operaţionale generate de misiunile din Irak şi Afganistan.

În acest context, la ce ne putem aştepta atunci când vorbim despre viitorul pateneriatelor NATO în Asia de Est? Există o disjuncţie între pilonul nordic şi cel sudic al arhitecturii asiatico-pacifice atunci când vorbim de percepţia cooperării cu NATO. Pe de o parte, Japonia pare mult mai interesată în continuarea consolidării dimensiunii politice, rămânând însă rezervată faţă de o eventuală contribuţie militară. Pe de altă parte, Australia pare mult mai interesată în cooperarea operaţională (inclusiv exerciţii comune), dar rămâne rezervată faţă de dezvoltarea unor relaţii politice mai profunde, fie sub forma unei instituţionalizări consolidate a parteneriatului existent, fie prin promovarea unui aşa numit “Concert al Democraţiilor”.

Australia s-a mutat în Asia

Totuşi, orice discuţie despre rolul Australiei nu poate să ignore că cel puţin în ultimii 20 de ani tema c