- Istoric - nr. 677 / 23 Noiembrie, 2010 Din pacate _ asa cum scriam si cu alte prilejuri _, romanul are condamnabila meteahna de a uita prea repede! Or, spunea marele istoric Nicolae Iorga, "Cine uita nu merita!". Sau "Cine isi uita istoria merita sa o retraiasca"! Prea uita romanii, mai ales din decembrie 1989 incoace, ca, in urma cu 68 de ani, in zilele de 18-19-20 noiembrie 1942, Armata Romana, condusa de generalul Marius Dumitrescu, pierdea peste 200.000 de militari in batalia de la Cotul Donului _ Stalingrad. Piereau acolo, alaturi de romani (care l-au urmat pe maresalul Ion Antonescu, pentru a elibera, de sub "ciuma rosie" si cizma bolsevica, Basarabia, nordul Bucovinei, Tinutul Hertei), in cumplita inclestare, 400.000 de nemti, 120.000 de unguri, 100.000 de italieni. Asa spun unii istorici. La 2 februarie 1943, armatele germane ale maresalului Friedrich von Paulus, incercuite la Stalingrad de trupele sovietice ale generalului Andrei Ieremenko, coplesitoare numeric, dotate cu gurile de foc ale "Katiusei" _ "spaima nemtilor", cu mii de tunuri, sub un frig de crapau pietrele (uitand pataniile din anul 1812, ale lui Napoleon, in lupta cu "Tarul-ger"), au capitulat. Dupa episodul tragic de la Cotul Donului _ Stalingrad, unde diviziile romanesti au pierdut peste 200.000 de romani (care au luptat in sectorul de nord al orasului, neechipati cu armament corespunzator, nehraniti, slab imbracati), ofiterii si soldatii prizonieri care au refuzat sa se inroleze in diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan", multi dintre ei au mai ramas, pana in 1955, prin minele Donbasului, unii dincolo de Cercul Polar, prin Vorkuta, Kolama si Magadan, prin lagarele Siberiei. Foarte multi dintre cei care au acceptat inscrierea, in divizia care urma sa lupte pe Frontul de Vest, o faceau nu de dragul moscovitei Ana Pauker, ci, pentru ca doreau sa participe la eliberarea no