Cele două exemple pomenite mai sus sugerează că o constituţie este definită atât de text, cât şi de o întreagă tradiţie de raportare a actorilor politici, a reprezentanţilor statului şi a cetăţenilor faţă de prevederile respective. O constituţie care se sprijină pe o astfel de tradiţie este o constituţie care „funcţionează“, adică îşi îndeplineşte activ rolul de garant al regulilor şi drepturilor fundamentale.

Tradiţia noastră constituţională a fost reîntemeiată în 1991, după schimbarea de regim. Douăzeci de ani e un timp scurt în viaţa unei constituţii. Totuşi, ar putea fi cazul să o schimbăm. Date fiind condiţiile în care a fost concepută şi adoptată, este poate doar un exerciţiu stângaci, de tranziţie. Până acum, dezbaterile cele mai aprige s-au purtat cu privire la configuraţia instituţiilor politice şi la raportul dintre puteri. Teme importante, fără îndoială. Merită totuşi să ne amintim că, în practică, aceste configuraţii, diferite de la ţară la ţară, sunt de obicei rezultatul unui compromis istoric între actorii politici, şi nu al unei formule infailibile. Experienţa din ţările cu regimuri solide constituţional-democratice ne arată că stabilitatea se obţine greu: în momentul adoptării regulilor, acestea sunt aprig contestate. Odată adoptate, sunt însă acceptate treptat de forţele politice majore. În perioada următoare, regulile sunt modificate doar marginal, prin proceduri lente şi dezbateri îndelungate. Lecţia pare să fie că, într-un regim constituţional puternic, actorii politici se adaptează regulilor, şi nu invers.

Se prea poate ca deficienţele arhitecturii puterii stabilite în 1991 să fie prea mari şi edificiul stă să se prăbuşească peste noi, deşi acest lucru rămâne de dezbătut. Despre arhitectura constituţională a drepturilor se discută însă destul de puţin. În fond, drepturile constituţionale există pentru că noi credem că anumite drept