Aşa fiind, poporul nu îşi poate exprima voinţa decât în mod direct. Cu alte cuvinte, suveranitatea populară nu poate fi reprezentată, ci doar manifestată nemijlocit, pentru că cetăţenii vii sunt cu necesitate prezenţi şi pot acţiona prin proprie voinţă. Naţiunea, în schimb, nu îşi poate manifesta niciodată voinţa în mod direct, pentru că cetăţenii morţi şi cei încă nenăscuţi nu au cum să îşi manifeste voinţa în prezent. Prin urmare, voinţa naţiunii nu poate să fie decât reprezentată. Rezumând, suveranitatea populară poate delega competenţe (în principal, competenţele executive), dar nu poate avea organe reprezentative, întrucât nu poate fi împiedicată să se manifeste direct. Suveranitatea naţională, în schimb, nu poate avea decât organe reprezentative, întrucât nu se poate manifesta decât prin reprezentare.

Opţiunea pentru un tip sau altul de suveranitate are consecinţe semnificative asupra arhitecturii constituţionale. Astfel, dacă suveranitatea aparţine naţiunii, puterea legislativă devine principala putere a statului, corpul legiuitor fiind reprezentantul prin excelenţă al naţiunii. Dacă suveranitatea aparţine poporului, puterea legislativă rămâne, în fond, nedelegată; poporul îşi păstrează această putere, el putând să îşi manifeste oricând voinţa în mod direct. Camerelor legiuitoare le este delegată doar o competenţă, nu o putere propriu-zisă. În contextul suveranităţii populare, parlamentul nu „reprezint㓠voinţa naţiunii, ci „execut㓠voinţa poporului prin competenţa de a legifera, care îi este delegată. Spre deosebire de parlamentul naţional, parlamentul popular este o specie de putere executivă, pierzându-şi astfel o parte din atribuţiile, din prestanţa şi din importanţa pe care le are parlamentul naţional.

Actuala Constituţie a României nu este singura care prevede coexistenţa celor două tipuri de suveranitate – naţională şi populară. Problema