Superşefii Internelor, Fătuloiu şi Tobă, sunt în fine mătrăşiţi, inspectorului sensibil Şoric, amicul lăcrămos al interlopilor, i se dă în schimb posibilitatea să-şi ceară eroic eliberarea din funcţie. Faptul descrie perfect gradul de disoluţie a autorităţii la care s-a ajuns în Ministerul de Interne şi nu numai.

Disoluţie a autorităţii înseamnă: subalternii îşi dispreţuiesc şefii, pentru că ştiu cu ce se ocupă de fapt, şefii încearcă să se menţină în scaun nu prin măsuri necesare luate în instituţie, ci prin servirea regimului politic aflat la putere, structurile de poliţie din teritoriu "colaborează" mai degrabă cu clanurile interlope locale decât cu autoritatea centrală, şoricul e mai gros decât toba, cetăţenii privesc îngroziţi şi scârbiţi acest spectacol şi nu mai dau doi bani pe autoritatea Poliţiei şi pe capacitatea ei de a-i proteja.

Faza autoimună a bolii de disoluţie - anticorpii distrug organele interne în loc să lupte cu microbii - face ca Internele să se mănânce pe dinăuntru, Justiţia să se războiască cu judecătorii şi viceversa, Parlamentul să fie rupt în două, Guvernul să atace toate categoriile sociale, Preşedinţia să se încaiere cu toată lumea. Toţi politicienii care fac vorbire despre situaţia de la Interne au grijă să precizeze că nu e vorba de toată instituţia, ci doar de nişte "uscături". Niciunul nu-şi asumă o constatare simplă: întreg Ministerul de Interne e putred şi putrezirea a început cu ani în urmă.

Dictatura comunistă a asigurat o formă de autoritate nedemocratică, nesănătoasă, dar care funcţiona. Miliţienii ştiau de frica Partidului. După 1989, niciunul dintre regimurile care au ajuns la putere nu a reuşit, pentru că nici n-a dorit, să înlocuiască defuncta autoritate comunistă cu una sănătoasă, democratică. Politicienii au cerut Internelor să le servească interesul supravieţuirii la putere cu orice preţ, altceva nu i-