S-a stins una dintre cele mai bune soprane, Roxana Briban. Anuntul cazu ca un traznet printre iubitorii muzicii clasice.
La aflarea acestei stiri, mi-au venit in minte cuvintele lui Albert Camus, "sinuciderea ca solutionare a absurdului este o negare a conditiei existentei umane". Renumitul filozof si dramaturg abordeaza in modul cel mai profund tema existentei umane.
Absurditatea apare atunci cand incercam sa intelegem aceasta lume fara sens in care traim. Este o nevoie umana de intelegere, sau o dorinta de a ne linisti trairile intense? Nu stiu, dar incerc sa inteleg decizile extreme ale unor oameni.
Cand traim intr-o societate care compara "ridicolul" cu "sublimul", soarta unor valori pare deja pecetluita. Probabil si cazul acestei doamne de o noblete desavarsita, recunoscuta in strainatate si marginalizata la noi, avand o soarta comparabila cu cea a Sisifului camusian, ilustreaza cel mai bine drama unei intelectualitati prost intelese de societatea romaneasca.
Inutilitatea si insolubilitatea stradaniilor unora apare prin astfel de gesturi in fata opiniei publice, care sanctioneaza in fel si chip actul nesabuit - suicidul.
De-a lungul istoriei, suicidul a fost interpretat, din punct de vedere etic, atat ca o lasitate in fata vietii, dar si ca un act de curaj si demnitate in a depasi dezonoarea si umilinta.
Citand din poetica exprimare a matematicianului Bertrand Artuhur Russell - "toata devotatiunea, intreaga inspiratie, toate sclipirile de apogeu ale geniului uman sunt destinate a fi stinse in moarte, iar intregul templu al realizarilor va fi inevitabil ingropat sub daramaturile unui univers in ruina", ajung la concluzia ca "universul in ruina" este chiar societatea in care traim, unde adevaratele valori sunt marginalizate sau chiar exculse.
Tarziu am inteles mesajul unui profesor
