Conceptul de subsidiaritate a dobândit o susţinere teoretică şi empirică tot mai solidă în ultimele decenii, în special mulţumită studiilor Scolii de la Bloomington, care au căpătat răsunet mondial anul trecut odată cu Premiul Nobel în economie câştigat de Elinor Ostrom. Argumentul în favoarea subsidiarităţii se bazează pe descoperirile despre eficienţa şi stabilitatea guvernărilor locale şi, respectiv, a organizărilor policentrice, în opoziţie cu organizările de tip centralizat, a căror funcţionare este bazată pe ierarhii piramidale. Există două criterii, complementare, după care poate fi apreciată o corectă separaţie verticală a puterilor.

Primul criteriu este eficienţa. Conform subsidiarităţii, deciziile care afectează o comunitate trebuie luate de reprezentanţi cât mai apropiaţi de membrii comunităţii. Orice decizie venită de la depărtare, de la un „centru“ trebuie justificată arătându-se că problema pe care o adresează decizia respectivă nu putea fi rezolvată la un nivel mai local. Vorbim de guvernare locală atunci când o comunitate îşi rezolvă singură problemele: când decide singură ce reguli să aibă, când îşi apără singură respectarea regulilor şi când se autosusţine financiar (cu excepţia unor situaţii de urgenţă). Subsidiaritatea spune că toate aceste trei aspecte trebuie păstrate la nivelul cel mai local cu putinţă, dar acceptă că diferite probleme trebuie adresate de la niveluri diferite de organizare. Aşadar, eficienţa în rezolvarea problemelor publice apare atunci când nivelurile guvernării sunt corect delimitate, iar domeniile de autoritate le sunt alocate pornind de la logica menţionată.

Al doilea criteriu este funcţionarea „contraponderilor şi echilibrărilor“ (checks and balances), care au ca scop prevenirea şi evitarea abuzurilor. Din acest punct de vedere sunt de maxim interes relaţiile dintre nivelurile guvernării. Polii discuţiei su