Am lipsit ceva timp de pe planeta femeilor, Pandora’s, insa revin acum cu ganduri si sentimente noi.
Avem o lume care ne moare in brate. O stiti? E lumea de la tara, cu toate minunatiile si greutatile ei. Se duce. In cativa ani va sufla vantul printre ultimii copaci ramasi netaiati, va intra in casele cu usile date de perete, parasite, prin staule si hambare, va ridica colturile stergarelor de pe masa, va imprastia praful de sub paturi, va zgaltai ulcelele din bucatarie si va zbura apoi rapid spre locuri mai pline de viata, la oras, unde toata lumea se va fi mutat deja.
Mai sunt inca bunicii nostri acolo. Au 70-80 de ani, insa multa energie, povesti de spus, imbratisari si lacrimi. Ei sunt cei care se bucura cand ii vizitam, au grija de casa, de animale, de gradina – stiu cand si cum sa planteze, sa taie, sa lege, sa culeaga via, sa faca vinul. Insa toata stiinta asta va ramane in acelasi pamant unde se vor odihni si ei. Casele lor sunt atat de frumoase, curate, ordonate, fiecare lucru isi afla locul sau, ciclicitatea timpului se opinteste in fiecare Sarbatoare a calendarului Sfant si astfel reuseste sa mearga inainte, pastrandu-si tineretea si placerea de a trai. Totusi, pana cand?
Bunicii nostri traiesc din bruma de pensie pe care o primesc, insa nimic nu le lipseste. Oamenii de 30-40 de ani, care mai sunt la tara acum, sunt cei care au fost prea legati de casa, de parinti, sau pur si simplu prea fricosi sau incompetenti ca sa plece la oras, asa cum au facut toti ceilalti. Copii vezi din ce in ce mai rar. Iarna glasurile lor raraite, sasaite, peltice si tremurate nu mai bucura inimile gazdelor cu colinde. Toti cei care mai muncesc la tara acum sunt ori profesori, preoti, functionari sau muncitori. Astea sunt singurele optiuni pe care le ai in cazul in care vrei sa te muti acolo.
Lumea de la tara ne moare in brate. Poti avea casa, grad
